După cum se știe, Timișoara se bucură de una dintre cele mai bogate colecții de clădiri emblematice pentru dezvoltarea sa. Ele ilustrează foarte bine aproape trei secole de istorie locală. Sunt clădiri civile, industriale sau de cult care ar merita o mai mare atenție din partea tuturor patrioților de ocazie ce se laudă cu „moștenirea strămoșilor”, dar nu au bătut în viața lor un cui într-un gard care stă să cadă.
Dacă patrimoniul civil este lăsat de izbeliște intenționat, pentru o eventuală recuperare a terenurilor — mai atractive ca loc viran —, edificiile industriale (unele valoroase ca reper istoric ori de natură tehnică) au fost distruse cu o furie greu de
înțeles.
Toate administrațiile ce s-au perindat la cârma municipiului au promis multe întru remedierea situației. Pentru a fi corecți, s-au făcut câțiva pași timizi și sporadici în unele cazuri. Legislația, destul de stufoasă și încâlcită, nu a atras pe nimeni să reabiliteze imobilele. Chiar și acolo unde primăria promitea un oarecare sprijin, nu prea se găsea parteneri hotărâți să facă ceva cât de cât serios.
Majoritatea palatelor centrale renovate, care ne atrag acum privirile, au fost în general refăcute cu masiva implicare a proprietarilor.
Municipiul Timișoara se află într-o situație aparent fără ieșire în ceea ce privește reabilitarea clădirilor monument istoric și a celor aflate în ansamblul arhitectural. Acest fapt se petrece din lipsa unei politici publice clare, a necunoașterii legislației și a
lipsei de asumare politică.
Abordarea tradițională a patrimoniului, bazată pe Lista Națională a Monumentelor Istorice, elaborată de Ministerul Culturii în anul 2010, întemeiată pe subvenționarea unui număr limitat de elemente de patrimoniu, transformă această activitate, cel puțin în Timișoara, într-un mod de risipire a banului public. Deși avem o asociație profesională a arhitecților în Timișoara, aceasta nu se implică suficient în
popularizarea importanței patrimoniului cultural construit pentru comunitatea locală.
Deși cei care conduc această organizație profesională, constituită, să o mai spunem o dată, din arhitecți, cunosc recomandările convențiilor internaționale pentru protecția patrimoniului cultural construit, evită, din diverse motive, probabil financiare, implicarea timișorenilor în astfel de activități civice.
De exemplu, Convenția de la Faro, din anul 2005, stabilește atât cadrul general, cât și reglementări mai concrete, cum ar fi dreptul la patrimoniu cultural sau aspecte ce țin de patrimoniu, ca fiind parte a interesului public. Promovează un patrimoniu viu, în
concordanță cu spiritul și sensul locului. Această viziune nu se bazează doar pe implicarea statului, ci și a oamenilor. Relația dintre peisajul urbanistic și patrimoniu generează unicitatea locului, determinând atașamentul colectivității care vede în menținerea integrității clădirilor de patrimoniu un martor al continuității, element esențial în calitatea vieții. Conform acestei viziuni, patrimoniul nu se mai mărginește la turism și activități conexe, ci se transformă într-o resursă locală, ce trebuie lăsată ca resursă generațiilor viitoare.
Administrația locală a Municipiului Timișoara și asociațiile profesionale nu au făcut nimic în acest sens, nu au gândit nicio strategie care să implice comunitatea locală.
Credem că este momentul ca profesioniștii din primărie, din aceste organizații profesionale să implice membrii Federației Asociațiilor de Locatari Timișoara în proiecte de informare și de conștientizare a importanței pentru comunitatea noastră a acestor clădiri de patrimoniu.
Credem că este momentul să-și schimbe politica de management al protejării patrimoniului, astfel încât, prin implicarea timișorenilor, să se diversifice modalitatea de protejare, reabilitare și conservare a patrimoniului, care să capete, astfel, un nou sens — de moștenire lăsată generațiilor viitoare, de reînnoire permanentă a trecutului, așa cum s-a întâmplat, la un moment dat, cu Casa Muhle. Primăria Municipiului Timișoara trebuie să-și apropie cetățenii, nu să-i transforme în adversari, iar disputele politice pe această temă trebuie să dispară.
Soluția reabilitării acestor clădiri nu constă numai în amendarea proprietarilor, ci și în găsirea unor resurse financiare pentru a pune în aplicare convențiile internaționale pentru protejarea patrimoniului la care a aderat și Republica România.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune cât mai strânsă între membrii săi, în scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor bazate pe respectul faţă de drepturile omului, democraţie şi stat de drept, care prezintă patrimoniul lor comun.
Pentru a nu încheia cu totul pesimist aceste rânduri, remarcăm că eforturile de reabilitare s-au intensificat în ultima vreme. Piața Unirii este aproape în întregime lustruită (măcar fațadele), străzile adiacente încep să-și arate comorile până acum ascunse sub un strat uniform de gri. Piața Victoriei, de asemenea, aruncă schelele ce mascau imobilele cu ștaif. Încă ar mai fi mult de făcut, dar se pare că ceva începe să se miște chiar și acum, în ceasul al 14-lea (că al 12-lea a trecut de mult!). Ar mai fi mult de lucru în cartiere, dar poate elanul nu dispare așa repede.
Actuala administrație, deși s-a mobilizat destul de greu, se pare că totuși ar vrea să schimbe fața urbei, dar și starea de veșnică adormire a proprietarilor de clădiri istorice.
Timișorenii vor avea posibilitate de a judeca anul viitor reacțiile străinilor veniți de aiurea. Poate vor fi încântați de ceea ce văd și vor da măcar un „like” în gând.
