Scriem acest text cu gândul la Consiliul European de joi, 10–vineri, 11 decembrie, care ar fi putut încheia un an al reformelor bine gândite și al reconcilierii, dar de la care nu mai așteptăm decât compromisuri formale, menite să salveze aparențele. Într-o perioadă în care sloganul Să facem America mare din nou a prins, totuși, la peste 70 de milioane de americani, ceilalți votând pentru o planetă (?) mare (???); când Rusia și Brazilia și India și Japonia și Africa de Sud… Veți spune că în acele țări nu vorbim despre democrație și n-am să contrazic pe nimeni!
Voi insera totuși o tristă întrebare, poate retorică: așadar, lumea de azi are a alege între „mare” și „democratic”? Nu se poate să le avem pe ambele? Ce ne mână în luptă e problema Europei: nu se poate o Europă mare și democratică? Adică o Europă care să includă toate statele europene și să aibă înțelepciunea de a împăca lucrurile și a-i pedepsi pe cei care „se obrăznicesc”, dar, așa, scurt și eficient, nu poveste lungă și șantaj pe termen și mai lung… Europa „mare” sună rău, iar Europa democratică e prea pretențios? Dar ce reprezintă Cehia în balanță cu, să spunem, India, ca state suverane, egale și prezente față în față în competiția mondială? Sau Bulgaria? Chiar vestitul Luxemburg? Cât de „mare” vrem să fie Europa?
Într-un excelent eseu despre reapariția societății civile, Mary Kaldor remarca un fapt grav dar fundamental: în anii ’80, problema esențială a URSS și a statelor satelite era proclamată a fi cea a dezarmării și păcii, în timp ce, pentru opinia publică occidentală, centrală era tema drepturilor omului. Cum URSS-ul era mult în urmă în plan militar, cerea coborârea ștachetei spre a acoperi încălcările drepturilor omului. Și a convins o bună parte a manifestanților din vest, ceea ce în „est” echivala cu abandonul acestor țări în marasmul totalitarismului tardiv. Aparenta dilemă stătea în tema priorității între dezarmare și respectarea drepturilor omului. Abia atunci când s-a ajuns la dialog și la înțelegerea reciprocă a pozițiilor, s-a putut coagula o voce comună și a apărut personajul numit societate civilă europeană/globală.
Păstrând proporțiile, dar și perspectiva cât de cât obiectivă, privim spre Europa care pare a sta din nou în doi piloni: rule-of-law, respectiv dreptul națiunilor din „est” de a-și negocia pozițiile, de a avea poziții, de a guverna în alt mod, nu neapărat lăudabil. Dar este dreptul acestor societăți de a-și recupera propria devenire istorică și ideologică prin încercări și rateuri, prin aproximări și căderi. Nimeni nu a fost vreodată scutit, nimeni nu a experimentat pentru alții! Din nou, în locul dialogului, cele două poziții au ajuns la veto-ul polono-ungar asupra bugetului, până la suspendarea condiționalității de respectarea statului de drept. Iar cu Germania, deținătoare a președinției rotative a UE, marja de toleranță este, deja anunțat, extrem de redusă. Ca de obicei, în balcoane, ochi ageri și negri de mânie stau și calculează șansele: Franța s-ar bucura să dividă Europa în (cât) mai multe viteze, Rusia și-ar dori un spațiu intermediar, buffer, China piețe de desfacere. Iar societățile central-europene? Contează ce-și (mai) doresc ele? Deține cineva cheia dialogului imperios necesar?
Bulgaria-Macedonia
Macedonia (de Nord) este un caz de glumă nesărată a istoriei care se împiedică de orice virgulă posibilă, fără a reciti textul în ansamblul său. În anii ’90, cu toate că a primit aviz favorabil de la Comisia Badinter în aceeași zi cu Slovenia, Croația și Bosnia-Herzegovina, Macedonia nu s-a bucurat de recunoașterea independenței sale decât după un an de efprturi diplomatice suplimentare datorate opoziției Greciei în jurul celebrei probleme a numelui țării. Între timp, Acordurile de la Prespa au depășit întrebarea, iar Macedonia de Nord a devenit membră NATO și aștepta cu înfrigurare deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Primise invitația, încă din martie, „la pachet” cu Albania, cu toate că alăturarea aceasta condiționează și deranjează ambele părți. Mai era nevoie de foaia de parcurs, și discuțiile cu Bruxelles-ul intrau în linie dreaptă. Dar a venit Bulgaria la întrunirea ambasadorilor din 17 noiembrie și a ridicat veto, pretinzând că nu sunt soluționate diferende majore între Sofia și Skopje.
Reamintim că în 1999 a fost semnată Declarația de Bună Vecinătate, eveniment petrecut la Roma odată cu celebrarea memoriei Sf. Cyril, pe care îl venerează ambele popoare. Au urmat 18 ani de îngheț diplomatic până ce, în 2017, s-a semnat și Acordul Bilateral de Prietenie. După care s-a înființat o comisie de experți în istorie spre a lămuri ceea ce nici istoria nu s-a obosit să discearnă: dacă Goce Delcev, lider al răscoalelor anti-otomane de la finalul sec. XIX și începutul sec. XX, a fost macedonean sau bulgar, chiar dacă cele două state aveau o existență mai mult simbolică; dacă limba macedoneană este un dialect al limbii bulgare, modificat de ocupația sărbă din timpul Iugoslaviei sau există ca o limbă de sine-stătătoare (un soi de dezbatere despre limba moldovenească de dincolo de Prut!); dacă există sau nu minorități în cele două țări, Sofia susținând că cei 1.600 de macedoneni din Bulgaria sunt doar refugiați din timpul conflictului balcanic din 1913 (precum palestinienii din Siria?).
Ca urmare, partea bulgară pretinde că ar vrea un capitol separat în dosarul negocierilor de aderare la UE, capitol care să soluționeze diferendele cu Skopje. Liderii macedoneni sunt rezervați pe această problemă, bănuind riscul unui veto prelungit, cu efectul încurajării naționalismului xenofob și al reversibilității reformelor din Macedonia. În consecință, ambele părți constată că nu au reușit să construiască nici autostradă, nici linie de cale ferată între cele două capitale, cu toate că sunt despărțite de numai 230 km. Mai apoi, încep subtilitățile: ce vrea, de fapt, poporul bulgar, cine îl reprezintă — președintele Rumen Radev, premierul Boiko Borrisov sau liderul partidului naționalist VMRO, Krasimir Karakachanov, vicepremier. Cine cu cine s-ar putea înțelege, cine poate ajuta/sabota, și de, aici, se ajunge la Uniunea Europeană.
Ideal ar fi ca vineri, 11 decembrie, să avem compromisul de depășire activă a blocajului, prin deschiderea propriu-zisă a negocierilor. Dacă nu, căderea în letargie cu aromă naționalistă e ca și garantată, perpetuarea unor teme „fundamentale” fără soluție ar fi certă și ar antrena în cădere Albania, legată, nu se știe de ce, de soarta Macedoniei de Nord. Cum e posibil ca Bulgaria, cu tot cu mecanismul MCV, să poată pune în discuție acorduri internaționale deja semnate și să poată șantaja o țară vecină pe probleme aproape de nesoluționat e greu de înțeles.
Și, mai ales, de ce poate primi fără probleme fondurile noului buget și ale celui de reconstrucție post-pandemică atâta vreme cât societatea e în stradă, protestând pentru încălcări indibutabile ale statului de drept, iar pe plan extern revitalizând demonii revizioniști ai secolelor trecute? Dacă la un moment dat Uniunea Europeană va considera acest tip de comportament ca fiind contrar statului de drept? Sau ne-am putea gândi la visul macronian, al Europei cu mai multe viteze, stimulând asemenea obiecții în Balcani spre a bloca sau întârzia procesul de extindere? Până la urmă, dincolo de răspunsul corect, este Macedonia de Nord o asemenea amenințare regională încât să merite exercițiul de a pune sub semnul întrebării stabilitatea și democratizarea Europei de Sud-Est? Între o extindere mai mult simbolică pentru Occident, dar vitală pentru Macedonia de Nord, are cineva interesul să traseze noi frontiere? Aceasta să fie harta maximal posibilă a Europei, dincolo de care procesul de extindere să-și piardă rațiunea?
Serbia și Bosnia-Herțegovina
Cu toate că, legal, cele două state se află pe poziții complet diferite în relația lor cu Uniunea Europeană, practic stau în aceeași cumpănă dacă integrarea lor europeană are sens sau ar trebui oprit și jocul de a pretinde că-și doresc. Luna trecută, Uniunea a publicat rapoartele de țară, cuprinzând mesaje deloc măgulitoare pentru Belgad sau Sarajevo. În primul caz se subliniază faptul că nu s-au înregistrat progrese în domeniile în care fuseseră deja semnalate deficiențe și că, dimpotrivă, liderii lor afișează o atitudine cinică, duplicitară atunci când nu e ostilă față de Uniunea Europeană. Serbia e caracterizată drept o țară profund polarizată, cu un legislativ captiv în mâinile președintelui Vucic și ale partidului acestuia (cu 188 din 250 de mandate), cu severe probleme în materia respectării statului de drept, cu precădere în mediul privat, în administrație și în economia dominată de proprietatea de stat.
Cu 26 de capitole de negociere din 33, în care s-au înregistrat stagnări sau reversul reformelor, cu stringenta problemă Kosovo pe masă, clasa politică joacă mai curând rolul victimei neînțelese și neajutate. Se mizează mult mai mult pe banii Chinei, necondiționați de nicio modificare stucturală și, mai grav, pe lipsa dorinței Uniunii Europene de a prelua coordonarea activă a negocierilor. Amânările convin de minune ambelor părți, care pretind că discută despre ceea ce nu pare să le intereseze, exersând un pas-de-doi ridicol, dacă nu ar fi perdant.
Bosnia și Herțegovina stă și mai rău, neavând nici invitația de a începe negocierile, nici cea mai mică intenție să o ceară. Deficiențele genetice ale Acordurilor de la Dayton și amendamentele ulterioare au adus formațiunea statală în pragul non-guvernării, prioritară fiind problema sustenabilității federației. Micile realizări, cuprinzând adoptarea Strategiei Naționale privitoare la crimele de război (septembrie 2020), sau acceptarea limbii bosniane (!) în școlile din Republika Srpska nu schimbă cu nimic tabloul general. Raportul Comisiei Europene subliniază că nu a fost realizat niciun progres real în ultimele 18 luni, însăși funcționarea federației fiind problematică sub multe aspecte.
Rigid vorbind, nu ar fi nicio problemă câtă vreme există paragraful 22 al Cadrului de Negociere, paragraf ce recomandă înghețarea negocierilor până la remedierea disfuncționalităților, fără a preciza un termen limită. În cazul Bosniei, neînceperea negocierilor ar aduce multă satisfacție în fiecare tabără. Suntem, însă, în situația de a judeca atât de sumar? Să fi uitat Europa ce nod gordian reprezintă orașul Sarajevo? Problema aceasta, pe care nici Viena nu a știut să o rezolve în urmă cu un secol, nici Budapesta, pare din nou lăsată în șanț de o Europă mult mai modestă în strategia geopolitică decât în retorica de salon! Cât de mare (vrem) să fie Europa? Cu Sarajevo în final domesticit și integrat?
Cu Bosnia lăsată exact la frontieră nu doar cu un ansamblu de state, ci cu un alt tip de civilizație politică și juridică, fără instrumente de guvernare și fără legitimitatea de a formula așa ceva? Cu o Bosnie în curs de dizolvare naționalist-șovină? Respectiv cu o Serbie încurajată în negaționism și în perpetuarea unei memorii colective nu tocmai favorabile dialogului cu „Europa”? Cu siguranță, nici Serbia, nici Bosnia nu reprezintă, economic, marea tentație, dar, după atâtea ratări istorice, Europa rămâne blocată în harta ei medieval-occidentală? Să ne amintim că absolut toate cărțile de istorie politică sau economică pre-modernă privitoare la Europa închid harta prin Viena și Praga, în cel mai cuprinzător caz. La est de aceste orașe, este loc alb și nu se mai face referire la regiune!
Câte veto-uri va avea Europa de trecut?
Bulgaria se opune Macedoniei și, implicit, Albaniei, după ce Franța și Olanda făcuseră la fel, anul trecut; Polonia și Ungaria se opun Uniunii, aruncându-și vorbe grele peste fileu; Uniunea se opune Poloniei și Ungariei; o serie de state „estice” se opun partizan celor două state certate cu Uniunea, poate-poate obțin mai mulți bani și mai multă clemență față de propriile derapaje în materia statului de drept. Câte astfel de poziții mai numărăm până la instaurarea Europei cu mai multe viteze? Cui ar folosi? În actuala dilemă între statul de drept și bugetul multianual, să fie atât de dificil de desenat o hartă și o identitate europeană, cu toate consecințele asumate? Copii răi există în orice familie, dar tot primesc o lingură de mâncare pe lângă nuiaua de rigoare! Când mari actori geopolitici se străduiesc să fie (tot mai) mari, Europa își permite să fie mică doar pentru a se considera democratică și a-și ascunde buruienile din dușumea? Cât de mică poate rămâne, dacă vrea, totuși, să rămână?