Carașova – magie, natură și spiritualitate

1267

Carașova este, cu siguranță, un loc special. Situată la doar 9 kilometri de Reșița și marcând intrarea în Cheile Carașului, e un creuzet de natură, religie, cultură și spiritualitate. Un loc special de rugăciune și reculegere atrage însă, nu numai populația majoritară din localitate, ci și turiștii. Prelații croați din zonă au adus la marginea de nord a comunei două statui ale Fecioarei Maria de la Lourdes, un puternic simbol marianistic din biserica roman-catolică. Ele au fost instalate, încă din 2007 în două peșteri mici, vizibile, însă, pe peretele stâncos al ariei. Un spațiu minunat, cu o cascadă cu apă limpede, bună de băut, amenajări de rugăciune, de odihnă și chiar de servit masa, multe flori și iluminat arhitectural, se constituie într-o arie cu o bogăție spirituală de excepție, chiar dacă nu există acolo un lăcaș sfânt în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii vin la statuile Sfintei Fecioare, beau apă rece, se odihnesc, fac fotografii sau participă la slujbe, într-un pelerinaj modern inedit.

Odinioară, Carașova era un district falnic. Nicolae Tincu-Velia vorbeşte despre teritoriul cuprins de la marginile Transilvaniei pînă la Dunăre şi de la Mureş şi Criş pînă la Severin şi Vidin, numit „Ţara Românilor Bănăţeni” sau „Ţara Banatică”. Carașova făcea parte din cele opt districte româneşti privilegiate din Banatul medieval: Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Ilidia. Edificarea bănăţenismului – ca entitate geografico-istorico-culturală distinctă – îşi are baza în existenţa districtelor româneşti de aici. Velia subliniază că în cadrul acestor districe, românii erau „moşneni, proprietari şi militari potenţi”, care aveau pemanent o puternică tendinţă de autonomie. „Comiţii sau prefecţii Timişului – scrie Velia – erau totodată supremi comandanţi ostăşeşti, în judeţe comunale şi cercuale, aveau în Lugoj universitatea lor”. „Demnitatea comiţilor Ţării Banatului se socotea în aceeaşi categorie cu a ducilor Transilvaniei în organizarea politico-teritorială”. Alţii îl derivă din medievalul bauniere – steag. Banatul Sói, semnul sub care se adunau vasalii unui senior pentru luptă. Banatul de atunci era „căminul condotierilor răsăriteni. Banatul Severinului, Banatus Zewriniensis, „Terra Zeurino” sau „Ţara Severinului”, cuprindea Caraşul cu o fîşie din Ardeal, Ţara Haţegului, Ţinutul Amlajului şi o parte limitrofă din Oltenia (Mehedinţi, o parte din Gorj şi din Vâlcea, întinzîndu-se pe ambele laturi ale munţilor) de la Dunăre pînă la Olt. Primul Ban de Severin, cneazul român Luca, este menţionat în 1233, în timpul regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235). Satul Carașova este menționat pentru prima oară în documente în anul 1333. Însă sursele documentare referitoare la originea și istoria carașovenilor sunt destul de sărace. Vreme de câteva secole, până în anul 1536, Carașova a fost sediul unui protopopiat romano-catolic. Acesta a fost reînființat în anul 1860 și a funcționat până în anul 1913. Carașova a rămas o localitate importantă și în timpul Banatului de Lugoj – Caransebeș, precum și în timpul Pașalâcului de la Timișoara. În anii 90, în Carașova a luat ființă Liceul Bilingv Româno-Croat. Etnicii croați alcătuiesc majoritatea populației în două comune, Carașova și Lupac. Centrul Uniunii Croaților din România se află la Carașova, iar cei mai mulți dintre locuitorii celor șapte sate croate din Banat au obținut cetățenia croată, după ce autoritățile de la Zagreb au decis să acorde pașapoarte tuturor etnicilor croați din afara Croației. Inițial, această măsură a fost gândită pentru a-i proteja pe croații care, după destrămarea Iugoslaviei, au rămas să trăiască în alte state, mai ales cei din Serbia și din Bosnia-Herzegovina. Însă de aceste prevederi legislative au profitat și carașovenii. Mulți dintre ei au plecat să muncească în Croația, după ce au obținut cetățenia acestei țări, care, la sfârșitul anilor 1990, avea un nivel de trai mult mai ridicat decât România. Relațiile dintre Croația și România au fost extrem de bune, încă din momentul proclamării independenței statului cu capitala la Zagreb. Autoritățile croate au început să se preocupe tot mai mult de păstrarea identității carașovenilor și au fost încurajate în acest sens de către autoritățile de la București. În schimb, Croația a încurajat păstrarea identității naționale a istroromânilor, care locuiesc în câteva sate din zona Muntele Mare din Peninsula Istria. Cele două minorități sunt foarte mici. Carașovenii sunt în număr de 6-7.000 de persoane, iar istroromânii mai sunt doar câteva sute. Aceste comunități însă sunt foarte importante pentru istoria celor două popoare. În timp ce carașovenii păstrează un grai croat izolat în Evul Mediu, care oferă numeroase indicii legate de modul în care s-a dezvoltat această limbă, istroromâna reprezintă unul dintre cele patru dialecte ale limbii române, alături de aromână și de meglenoromână.

Toate acestea și multe altele, precum ospitalitatea celor din zonă, reperele istorice, microclimatul plăcut și chiar manifestările care au loc periodic aici, fac din Carașova – să nu uităm, odinioară locul de odihnă al temutului haiduc bănățean Pătru Mantu – un loc cu totul și cu totul special.

LĂSAȚI UN MESAJ