24.1 C
Timișoara
sâmbătă 13 aprilie 2024

Când magistrații pronunță (definitiv) Dreptul, societății nu îi este îngăduit să îi lapideze

Zilele trecute, din fluxul de știri mi-a trezit interesul una, legată de faptul că niște judecători de la o curte de apel au pronunțat o soluție de achitare într-un proces penal.

Ceea ce m-a frapat a fost tonul „știrii”, care, în realitate, nu era altceva decât o încercare de „execuție” publică a respectivilor judecători, cărora li se punea sub un serios semn al întrebării imparțialitatea, respectiv onestitatea cu care au soluționat acel proces penal în care „și-au permis” să dea o soluție de achitare. Întâmplarea mi-a trezit apetitul pentru o scurtă — dar, sper eu, foarte utilă — lecție de teorie a statului de drept.

Prima premisa majoră de la care ar trebui să plece toți cei care îi critică ori îi atacă pe judecătorii din această țară este aceea că, în ambientul instituțional al statului de drept, de inspirație liberală, judecătorii sunt aceia pe care Statul — și, implicit, Societatea — i-a împuternicit, în mod exclusiv, să soluționeze litigiile (cu caracter juridic), care se nasc între semenii lor. Unora dintre judecători, dată fiind apartenența lor la structura de personal a unor instanțe (superioare) de control, același Stat și, respectiv, aceeași Societate le-a recunoscut dreptul de a pronunța hotărâri definitive. A doua premisă, în armonie cu cea dintâi, este aceea că judecătorii nu se supun decât legii și propriei lor conștiințe. De aici decurge o majoră consecință: pentru a soluționa un litigiu (civil, penal sau de altă natură), judecătorul este obligat ca, în prealabil, să stabilească faptele, iar acest efort implică nu numai capacitatea sa de înțelegere, ci și propria sa conștiință. A lui, și nu a altora sau a întregii Societăți! În sfârșit, a treia premisă de care ar trebui să țină cont „detractorii” puterii noastre judecătorești este aceea că, în beneficiul oricărui magistrat-judecător operează o prezumție de bună-credință, respectiv, una de independență și imparțialitate, pe care, la fel de bine, am putea-o numi și prezumție de detașare față de identitatea și specificitatea părților din conflictul pe care acest magistrat este pus să-l soluționeze. Mai toate aceste trei premise au valoare axiomatică în orice societate care a optat pentru un sistem constituțional bazat pe principiul separației puterilor în stat și pe independența autorității judecătorești.

Imaginați-vă cum ar arăta Societatea dacă, ori de câte ori suntem nemulțumiți de soluțiile instanțelor noastre judecătorești, am fi îndreptățiți, după caz: (i) să-i atacăm (în presă sau în orice alt mod) pe magistrații care au pronunțat hotărârea definitivă nefavorabilă nouă; (ii) să atacăm la nesfârșit aceeași hotărâre definitivă, până când vom reuși să convingem un al doilea, un al treilea sau, poate, un al douăzecilea magistrat să (ne) dea hotărârea care ne este convenabilă. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă este prezumată că stabilește adevărul judiciar, oricât de supărător ar fi acest adevăr pentru una dintre părțile litigiului soluționat prin respectiva hotărâre. Res judicata pro veritate habetur spuneau juriștii Statului Roman. Și — credeți-mă — ei știau despre ce vorbesc.

Nu trebuie uitat faptul că numai întunecatul Ev Mediu a renunțat la acest mare principiu de drept, epocă în care, într-adevăr, plătind zavesca (o taxă specială), cel care pierduse definitiv un proces putea cere rejudecarea litigiului din care ieșise prost. Epoca Modernă a renunțat la acest obicei „barbar” prin recuperarea principiului de drept roman mai sus enunțat și urmare a faptului că juriștii Renașterii au înțeles că, pentru a avea parte de pace socială, comunitățile nu pot trăi sub semnul litigiilor judiciare infinite, iar o dată pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, ea nu mai poate face obiectul unei revizuiri decât în situații cu totul și cu totul excepționale.

Știrea legată de cei doi judecători ai unei curți de apel nu este altceva decât un alt simptom al nebuniei sociale în care ne scăldăm de ani și ani de zile. Nu cred că mai e cazul să spun, și în acest loc, că, în realitate, acest episod este unul perfect înscris în trendul zilelor pe care ne este dat să le trăim.

De mult prea mult timp, societatea românească este multiplu schilodită. Plini de emfază, românii cred în principiile statului de drept doar la nivelul unei poezii prost recitate. Adoră să enunțe — răcnind și cu pieptul bine scos înainte — principii precum cel al independenței justiției ori al caracterului obligatoriu al hotărârilor judecătorești definitive.

Sărbătoresc însă condamnările și critică achitările, de parcă judecătorii nu sunt altceva decât instrumente de pedepsire automată a celor trimiși în judecată, indiferent dacă aceștia sunt sau nu vinovați. Dragii mei, judecătorii judecă și, făcând asta, ei pot condamna sau achita, după caz, pe cel pe care procurorii l-au trimis în judecată.

O soluție de condamnare sau de achitare este, finalmente, una care pretinde identificarea, interpretarea și aplicarea legii, însă numai după ce aceiași judecători chemați să înfăptuiască actul de justiție au stabilit și evaluat faptele reproșate inculpatului, trecând aceste fapte prin filtrul propriei lor conștiințe.

 

Alte subiecte :

Un medic reputat s-a sinucis în spitalul în care profesa

Medic de la Institutul de Boli Cardiovasculare C. C Iliescu s-a sinucis Colegii și pacienții încă nu pot înțelege gestul medicului, care era descris drept...

Când vom putea circula de la Timișoara la Arad cu peste 120 de kilometri la oră

Ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, anunță că a fost emisă autorizația de construire pentru lucrările pe cei 48,08 kilometri, între Ronaţ Triaj şi Arad, dar...

Citește și :