Elveţia e ţara brânzei. Şi a caşcavalului. Care tot o brânză e. Poate mai sofisticată, vor spune unii. Poate una degenerată, vor zice alţii. Dar să-i lăsăm pe comentatorii și exegeții de produse lactate şi să mergem la bază, ca să facem cunoştinţă cu ciobanul român. Care păstrează tradiţia, rețetele, măgarul, dulăii şi mirosurile de peste 2000 de ani. Aşa zice el.
Documentele spun că prima brânză atestată pe lumea asta este una elveţiană, pe care o cheamă Sbrinz şi despre care „presa” a scris prin anul 70, era noastră. 70, nu 1970! Noi n-am lăsat urme în/cu telemeaua autohtonă, şi nu că elveţienii ar fi nişte zgârie-n brânză, dar „docomentul” lor bate folclorul nostru, fir-ar!
De cinci ori mai mică decât România, Elveţia e de câteva zeci de ori mai tare-n brânză. Şi totuşi, din câtă informaţie am reuşit să strâng chiar de la faţa locului — din Switzerland, mai exact —, luptându-mă cu marmotele dinţoase şi cu vacile lăptoase, dar împungătoare, acolo nu există brânză de burduf în coajă de brad. Sunt sute de sortimente și de specialități, dar cum se face la noi, în zona Branului, nu, nu și nu!
Na, a urlat în mine vocea patriotului, aici v-am tăiat! Din asta nu ştiţi să faceţi! Doar că elveţianul — căruia i-am povestit cu mândrie și superioritate despre marea noastră invenţie în materie de brânzică — m-a întrebat dacă ştiu că ciobanii români care fac asta sunt mai puţini dotaţi la bibilică decât oile pe care le pasc. Pentru că ei pur şi simplu decojesc brazii. Şi, astfel, îi omoară. Îi… ce?! „E ca şi cum cineva v-ar lua pielea de pe picior, ori de pe corp, ori de pe mână, şi v-ar invita să trăiţi mai departe. Nimeni n-o duce prea multe zile, e verificat. Probabil că brânza asta despre care vorbiți se vinde bine, are un gust aparte, e unică, dar brazii se usucă. Iar după ce că v-aţi defrişat munţii, nu lăsaţi nici măcar niște copacii să supravieţuiască? E o barbarie ce se întâmplă în România!”.
Am luat o gură de Milka şi-am tăcut mâlc…