Vorbind în alte episoade ale călătoriei noastre prin Banatul profund, ce încă mai dăinuie în unele locuri ascunse de civilizația atoatenivelatoare, am trecut prin câteva sate din sudul provinciei Voivodina. Dar iată că ne întoarcem, din nou în centrul zonei. Acolo mai sunt încă multe de văzut.
Localitatea, ca multe altele din această provincie fără asemănare are o istorie extrem de veche și bogată. Dacă e să dăm crezare unor legende, se spune că, Attila, regele hunilor, a înființat o tabără de corturi pe locul actualului sat Ecica în timpul campaniei sale împotriva Imperiului Roman. Se mai spune că numele Ecica ar fi derivat din numele soției lui Atilla și, potrivit povestirilor, chiar din numele uneia dintre fiicele sale, care a murit la o vârstă fragedă în această tabără de corturi.
Satul de pe Bega are o poziție favorabilă agriculturii, pescuitului, navigației cu șlepurile de marfă. Toate acestea au dus la o dezvoltare a așezării și a gospodăriilor.
Dar satul cunoscut în forma sa de azi are o istorie mult mai recentă. Așezarea a fost creată după pacea de la Passarowitz din 1718, a fost menționată pentru prima dată în decretul regelui Carol al III din 12 septembrie 1718, care pomenea așezarea din districtul Becicherecul Mare.
Localitatea datează de la așezarea contelui ardelean Lukács Lázár (un comerciant de mărfuri de origine armeană) care a dobândit aici o mare proprietate în 1781 pe care și-a adjudecat-o la licitație din Viena pentru 217.000 florini.
Acesta și-a construit pe proprietate o cabana de vânătoare după modelul englez. Unele documente o descriu chiar ca fiind un adevărat castel. La inaugurarea ceremonială din 29 august 1820, compozitorul Franz Liszt, pe atunci un copil precoce în vârstă de doar nouă ani, a cântat la pian spre deliciul asistenței. Astăzi cabana de vânătoare, care a fost renovată în stilul său original, servește drept hotel, are 14 camere și trei apartamente și este înconjurată de un parc. Printre cei mai renumiți oaspeți ai Castelului au fost împăratul Franz Josef I și contele Esterházy.
După aceea, regiunea mlăștinoasă, în mare parte nelocuită, a început să înflorească: în doar câteva decenii, conacul Ecica a devenit o fermă model renumită și a rămas în proprietatea familiei Lázár timp de 160 de ani. Primii coloniști ai satului au fost catolici de limbă maghiară, iar în 1793 au sosit catolicii angajați în horticultura bulgară.
În 1802, locul a fost colonizat și cu șvabi. Dar aceștia au fost expulzați în 1945 de noile autorități socialiste ale Iugoslaviei.
Aici, la 15 iulie 1848, colonelul Ernő Kiss, mai târziu martir executat la Arad, a respins armata sârbă de 8.000 de oameni a lui Stratimirović, care a pornit să ocupe Becicherecul Mare.
Astăzi Ecica este un sat tipic bănățean cu o biserică romano-catolică neoromanică și o biserică ortodoxă română. Vechea biserica Sfântul Nikola, construită în jurul anului 1711, este una dintre cele mai timpurii biserici ortodoxe sârbe din Voivodina.
La recensământul din 1910, din totalul de 1.674 de locuitori, 1.062 se declarau de origine germană, 424 română, 171 maghiară și 20 sârbă după limba maternă vorbită acasă. 531 dintre locuitori au declarat că vorbesc limba de stat, maghiară. Din populație, 1.122 erau romano-catolici, 441 ortodocși, 94 evrei, 15 protestanți, 4 reformați și 3 greco-catolici.
Conform recensământului din 2011, în Ecica locuiau 3.997 de persoane în 1.498 de gospodării. Alte 361 de persoane au reședința permanentă în Ecica, dar locuiesc permanent în străinătate. Comparativ cu recensământul din 2002, populația a scăzut cu 519 persoane și 66 gospodării.
Trebuie spus că satul a avut un maximum de locuitori ( de peste 5000 de suflete) în anii 1931 și între 1981-91.
Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Ecica (în sârbă Румунска православна црква светог Духа) este o biserică ortodoxă românească situată în satul Ecica din Voivodina, pe teritoriul comunității Becicherecu Mare, în districtul Banatul Central. Lăcașul de cult aparține canonic Episcopiei Daciei Felix a Bisericii Ortodoxe Române și se află pe lista monumentelor culturale de importanță mare ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1103).
Biserica ortodoxă română din Ecica a fost construită în perioada 1845-1855.
Primii români s-au așezat pe actuala vatră a satului Ecica în anul 1765 și timp de un secol au conviețuit pașnic cu sârbii, având o singură parohie ortodoxă, după cum erau obiceiurile pe atunci. Pentru autoritățile ecleziastice era mult mai importantă religia decât etnia enoriașilor. Slujbele religioase erau oficiate prin rotație câte o duminică în limba română și o altă duminică în limba slavonă; fiecare grup etnic își avea propria strană, unde cântau (românii – strana din partea stângă și sârbii – la strana din dreaptă).
E binecunoscut că au fost o seamă de disensiuni între nații. Românii doreau tot mai mult să se emancipeze de sum tutela slavă.
Credincioșii ortodocși români au început să-și construiască o biserică proprie în anul 1845. Începerea Revoluției de la 1848 a determinat întreruperea lucrărilor, cum s-a întâmplat în ulte alte cazuri asemănătoare. Doi ani mai târziu, după ce s-au mai liniștit lucrurile și societatea începea să-și intre din nou în mersul așezat și firesc, au fost reluate lucrările de pe șantierul bisericii.
Lucrările de zidire s-au încheiat cu bine în anul 1854, iar Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Ecica a fost sfințită pe 16 mai 1855, în a doua zi de Rusalii.
Slujbele religioase au continuat să fie oficiate în noua biserică așa cum fuseseră oficiate și în vechiul lăcaș de cult până în anul 1874, când a avut loc despărțirea ierarhică definitivă a credincioșilor ortodocși români de cei sârbi. Credincioșii români au intrat sub jurisdicția Episcopiei Aradului a Mitropoliei ortodoxe române a Ardealului, cu sediul la Sibiu, în timp ce credincioșii sârbi au fost supuși Eparhia Timișoarei a Mitropoliei ortodoxe sârbe a Carlovățului.
Enoriașii sârbi au folosit biserica veche, iar enoriașii români biserica nou ridicată.
Era firesc să fie așa dacă ținem cont de proporția românilor din așezare. Populația satului Ecica era formată în acea vreme din 2.299 români ortodocși, 1.398 germani (aproape toți de rit romano-catolic), 270 sârbi ortodocși și 135 maghiari și evrei, iar în sat existau patru biserici. Corul Parohial „Ștefan Ștefu” al bisericii românești din Ecica a fost înființat în anul 1885 de un învățător localnic cu drag de muzică. Din păcate acesta a plătit cu viața înrolarea sa în armată în timpul Primului Război Mondial.
Statul român a finanțat până în 1945 atât școala primară românească mixtă, cât și biserica românească din localitate ca pe mai toate școalile și bisericile din Banatul aparținător de Voivodina. Această finanțare s-a făcut în baza unui acorde de sprijinirea obiectivelor culturale ale comunității românești din Serbia.
Biserica românească din Ecica a fost considerată monument cultural prin decizia nr. 01-212/ 1-73 din 14 martie 1973 a Institutului Provincial pentru Protecția Monumentelor Culturale din Novi Sad. În baza acestei decizii, a fost inclusă la 24 februarie 1995 pe lista monumentelor culturale de importanță excepțională ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1103).
Edificiul este alcătuită dintr-o navă cu patru travee prelungite printr-o absidă semicirculară în partea de est și precedată de un pronaos care oferă acces pe o scară în spirală în turnul clopotniță. Fațada vestică este caracteristică tendințelor arhitectonice clasicizante din această perioadă.
Interiorul clădirii adăpostește un iconostas și un tron al Maicii Domnului, care provin de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Crepaja și constituie probabil o creație târzie a atelierului de sculptură în lemn al fraților Marković din Novi Sad. Pe baza stilului artistic al creației, specialiștii au susținut că acest iconostas a fost pictat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea într-un stil tradițional de maestrul zugrav Teodor Popović din Becicherecu Mare și de alți artiști mai puțin cunoscuți din epocă ce, probabil, erau angajații maestrului. Istoricul medievist român Virgil Cândea menționează că acest iconostas datează din 1815 și provine de la o biserică din Severin și că icoanele de pe el au fost pictate de maestrul Gheorghe Popovici din Becicherecu Mare.
Icoanele de pe iconostas au fost repictate integral în 1939 de Mengelo Rodić într-un stil compozițional autentic.
Deoarece trecerea vremii și stihiile naturale au adus grave deteriorări, chiar și în interior, pereții bisericii au fost restaurați și pictați în 1998 de pictorul prof. Radu Druhora din Cluj.
Obiecte de patrimoniu
În patrimoniul bisericii se află un iconostas vechi, care datează, după unele surse, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sau, după alte surse, din 1815, și un epitaf (92×69 cm) din 1845, pictat în ulei pe pânză și donat de Luca Gulieșul, potrivit unei inscripții în limba română.
Parohia ortodoxă română adăpostește o bogată arhivă de documente vechi dintr care merită o atenție sporită:
– contractul de înființare a școlii confesionale române din Ecica, încheiat la 7/19 aprilie 1821 între comuna Ecica și Crăiasca Direcție a Școalelor legii greco-reunite naționale din districtul Timișoarei;
– o adresă nedatată a „Instanței comunale” din comuna Ecica către oficiul parohial comunal, prin care autoritățile ungare recunosc naționalitatea română a pictorului Konstantin Danil;
– o scrisoare din 20 septembrie 1890 a lui Iosif Sterca-Șuluțiu din Sibiu către un destinatar necunoscut;
Deasemena și trei însemnări vechi:
– textul „Descrierea ciumei ce a bântuit în 1831” scris în 1832 de învățătorul român Nicolae Vasilievici pe o carte veche a bisericii din Ecica, în care se menționează că „din comunitatea românilor au murit 108 suflete, din comunitatea nemților 128 au decedat”;
– textul „Însămnare pentru întâmplările anului” scris în 1856 de Marcu Magdici pe o carte veche a bisericii din Ecica, care cuprinde informații referitoare la românii bănățeni din anii 1775–1831;
– manuscrisul „Descrierea alegerii ablegatului român Lazăr Gruescu (avocat, de naștere din Clec) în dieta Ungariei”, scris în 1869 de Nicolae Magdu, învățător în Iancaid (acum Iankov Most), apoi preot în Ecica.
Parohia Ecica a fost vizitată la 22 aprilie 2018, în Duminica Femeilor Mironosițe, de Siluan Mănuilă, episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria și locțiitorul Episcopiei Daciei Felix, care se afla la prima vizită pastorală în Parohia Ecica în perioada în care i-a păstorit pe românii ortodocși din Serbia. Ierarhul a fost întâmpinat, potrivit tradiției, de cler, credincioși și copii și a săvârșit în biserică o liturghie arhierească, slujind alături de preotul paroh Gabriel Bandu și de alți clerici români din Serbia: pr. Cristian Popii de la Toracul Mare, pr. Traian Brăgean de la Ofcea, pr. Moise Lința de la Uzdin și arhidiaconul Emanuel Văduva de la Catedrala Episcopală din Giula. În acea vreme satul Ecica avea o populație de circa 3.000 de locuitori, dintre care aproximativ 1.000 erau etnici români.
Conform recensământului din 2011, în Ečka locuiau 3.997 de persoane în 1.498 de gospodării. Alte 361 de persoane au reședința permanentă în Ečka, dar locuiesc permanent în străinătate. Comparativ cu recensământul din 2002, populația a scăzut cu 519 persoane și 66 gospodării.
Cum valea Begheiului, fie el de partea românească ori dincolo de hotare în parțile sârbești, mai ascunde multe locuri frumoase și tainie vom mai reveni cu povestirile noastre și în alte pagini ce vor urma.
