Istoria Caransebeșului, pe care am început să o depănăm cu ceva timp în urmă, nu are doar momente frumoase, pline de oameni vrednici și de cărturari înțelepți.
Datorită poziției sale foarte prielnice, ce face legătura între două văi principale ale Banatului, la întretăierea de căi comerciale, prin Caransebeș treceau, pe lângă carele cu produse din cele mai felurite, și trupele regulate ale armatelor ce veșnic se confruntau pentru stăpânirea locurilor. Dar se perindau pe aici și bande de răufăcători, care „vămuiau” negustorii, fie ei înstăriți, fie scăpătați.
Culoarul văii Cernei se continuă mai la nord cu valea Timișului ce coboară din munți și, astfel, cei care veneau pe Dunăre puteau amenința toate localitățile bănățene aflate în cale lor, până hăt, departe, la Lipova cea de pe valea Mureșului.
Imperiul Semilunii, aflat dincolo de Dunăre, era permanent un pericol. După un timp, osmanii au și pus stăpânire pe provincia Banatului, aproape în întregimea sa.
Dar tot e aici au pornit și mișcările antiotomane. Căpetenia militară Borbély György și-a început de aici campania victorioasă din Banat în anul 1595.
Importanța cetății Caransebeșului se vădește și din interesul lui Mihai Viteazul, care a făcut un popas în localitate la 25 iunie 1600. După destrămarea efemerei construcții statale ce a adus sub un singur sceptru cele trei principate, situația se schimbă din nou.
În primăvara anului 1603, fracțiunea anti-germană a consiliului orașului a predat localitatea lui Moses Székely (Moise Secuiul), fost, pentru o vreme, voievod al Transilvaniei, după ce slujise în calitate de comandant al trupelor ardelene aliate lui Mihai Viteazul.
În 1601 s-a opus voievodului și generalului imperial Giorgio Basta și a încercat să-l readucă pe Sigismund Báthory pe tron. Apoi, după bătălia de la Guruslău, a devenit el însuși liderul partidei anti-imperiale.
În anul 1603 Secuiul a schimbat alianțele trecând de partea turcilor. Cu ajutorul oștii otomane, a intrat în Ardeal și a alungat oastea imperială habsburgică. Astfel, cetatea Caransebeșului și-a schimbat din nou stăpânirea, devenind supusă principatului ardelean.
Moise Secuiul și-a lăsat familia aici, în timp ce-și continua campaniile militare. Aici s-a născut, probabil, fiul său, cu același nume, iar soția lui, Anna Kornis, și fiul său mai mare, István Székely, au murit de ciumă. În același an, la 17 iulie, Secuiul a fost omorât lângă Brașov, în bătălia împotriva voievodului Țării Românești, Radu Șerban.
După masacrul de la Porțile de Fier Transilvane (altele decât Porțile de Fier din apropiere de Turnu Severin), majoritatea supușilor lui Székely Mózes și majoritatea supraviețuitorilor din cetatea Alba Iulia și-au căutat refugiu aici, pe valea Timișului. Au crezut că zona este mai protejată de atacurile inamice.
Curând, însă, haiducii sârbi, organizați în cete înarmate, ce hărțuiau trupele turcești de sub comanda banului Simion Lódi, numit de Basta, dar și încurajat de acesta, au ocupat orașul. Sigur că au fost nenumărate distrugeri, incendieri și furturi. Satele din jur au fost distruse, mulți dintre locuitorii lor au fost vânduți ca sclavi în târgurile turcești și fortificația a fost jefuită de tot ce putea prezenta o oarecare valoare.
Raidurile au încetat cu greu. Tâlharii sârbi, ce nu prea ascultau de nicio autoritate, au fost, în cele din urmă, alungați din oraș în 1604, după o răscoală a locuitorilor susținuți cu arme de comisarii imperiali. Răsculaților li s-au alăturat și cete de țărani din satele vecine. Nu era ceva deosebit ca, la caz de mare nevoie, țăranii să schimbe lama coaselor în lungul cozii de lemn și să le folosească drept lănci. Toți pădurenii ce se ocupau de livezile de pruni și mere aveau în dotare topoare care, de asemenea, erau arme redutabile în mâinile lor iscusite.
Șirul de încercări crâncene prin care a trecut târgul și cetatea Caransebeșului au continuat cu o serie de încleștări între armate. Stăpânirile s-au perindat în voie asupra cetății.
În 1605, Caransebeșul a căzut în mâinile lui Bocskai István (Ștefan), ales în acel an principe, și a rămas multă vreme în proprietatea ardelenilor.
După alegerea lui Bocskay, în februarie același an, de către Dieta de la Miercurea Nirajului ca principe al Transilvaniei, urmează, în luna aprilie, alegerea lui ca principe al Ungariei, la Dieta de la Szerencs. În 14 septembrie, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni aliate transilvane, sași, secui, maghiari, de Dieta de la Mediaș și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al pașalâcului turcesc Ungaria. Prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că evenimentului i se acorda, de către turci, o importanță deosebită.
Urmează o oarecare liniște pentru Transilvania. Dar, cum Caransebeșul și restul Banatului se aflau la o margine, chiar pe frontiera dunăreană, situația era încă tulbure.
„În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a exclus pe nemți din Transilvania /…/ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile (nu și pentru români), atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.”
Garnizoana orașului în 1626 era formată din două sute de cavaleriști și două sute de soldați de infanterie destul de bine înarmați pentru acele vremuri.
Din 1644, timp de cincisprezece ani, Ákos Barcsay a servit ca ultimul șef al regiunii Lugoj-Caransebeș. Acesta a și locuit aici, în timpul mandatului.
Dar puterea armatelor sultanilor devenea tot mai evidentă. Țelul lor de a stăpâni toată zona bănățeană nu se putea împiedeca de micuța cetate. În 1658 Ákos Barcsay este nevoit să cedeze și predă orașul turcilor. Astfel, orașul a aparținut în continuare de Vilayet-ul Timișoarei, ca Sanjak de Lugoș-Caransebeș.
Ultimul pastor reformat din oraș, Fogarasi Ferenc, a fugit din calea turcilor la Ocna Sibiului (Salisburgum). La fel ca el, din cauza războaielor constante, în special populația nobiliară s-a mutat continuu în județul Hunedoara, în următoarele șase decenii. Acolo așezările păreau mai sigure decât în mult încercatul Banat.
Însă roata evenimentelor belicoase aici, pe valea Timișului, parcă se învârtea mai abitir decât în alte părți. Armatele habsburgice devin tot mai puternice și amenință această extremitate a Imperiului Otoman. În 1688 Caransebeșul este cucerit de armata imperială a generalului Friedrich von Veterani.
Vizirii otomani nu cedează ușor. Cetatea și-a schimbat des stăpânirea. Trece apoi dintr-o parte în alta de trei ori în doi ani, până când, în 1691, revine în mâinile militarilor conduși de la Viena.
În 1692 principesa Ilona Zrínyi a rămas în fortificația cărășeană. În 1694, prin grija feldmareșalului F. v. Veterani a fost reconstruită vechea cetate, are se afla într-o stare de degradare avansată. Cu acest prilej se adaugă întăriri de tip bastionar italian, pentru a rezista mai bine artileriei mult mai performante ce apăruse în acea perioadă.
În vara anului 1695, comandantul Macskási Peter a respins două mii de asediatori aliați, turci și kuruți. Liniștea a fost scurtă. În septembrie, cetatea a fost preluat de turci. Orașul a fost însă recucerit de habsburgi în 1697, dar, în vara anului 1698, Pașa Djafer, conducătorul Vilayetului Timișoarei, în fruntea a 2.500 de militari, a atacat Caransebeșul și a trecut prin foc fortificațiile exterioare. În 1699, după pacea de la Karlowicz, cetatea este dezafectată forțat. Era una din condițiile tratatului de pace ca în zona-tampon a Banatului să nu mai existe puncte militare fortificate ce ar fi periclitat vecinătatea cu otomanii.
Comandantul Luigi Ferdinando Marsigli a participat la trasarea frontierei dintre Imperiul Otoman, Republica Venețiană și Imperiul Romano-German. A fost nevoit să distrugă cetatea, ca prevedere a tratatului, iar în 1701 cetatea a fost restituită turcilor din nou.
Creșterea și decăderea târgului a fost ciclică. La anul 1717 erau consemnate 400 de case. În 1718 orașul este reocupat de habsburgi, odată cu Tratatul de Pace de la Passarowitz. Dar pacea nu avea să fie definitivă nici acum.
După 20 de liniște aparentă, turcii s-au supărat din nou, în 1738 și au mai încercat o incursiune. După acest scurt eveniment belicos, au fost demolate și ultimele rămășițele din cetatea greu încercată.
Dar, de data aceasta, populația locală, românească, a ținut partea turcilor. Birurile și condițiile dure impuse de autoritățile militare au scos din calmul lor aparent „vlahii” cei atât de obedienți până atunci. Însă aparențele erau foarte înșelătoare.
În anul 1738, Caransebeșul a fost ars în întregime de „vlahi”, în timpul răscoalei românilor împotriva Imperiului Austriac, cum menționează cronica franciscană.
Românii s-au revoltat împotriva fiscalității impuse de administrația imperială și fașă de măsurile reformiste impuse de imperiali. Refacerea orașului s-a realizat rapid. În anul 1788 Caransebeșul a fost ars în cursul unei incursiuni otomane. Noua biserică franciscană, construită în secolul al XVIII-lea, funcționează în prezent ca biserică parohială romano-catolică, la vest de vechiul sit arheologic lângă care a fost construită noua catedrală ortodoxă, sub conducerea episcopului Laurențiu Streza, în zilele noastre.
La 4 iunie 1741, aici a avut loc Congresul de pace habsburgo-turc, la care a fost stabilită noua frontieră a celor două imperii aflate în veșnic conflict.
Conștienți de importanța unei frontiere de sud cât mai sigure, militarii din cancelariile vieneze for întării mult zona din punct de vedere militar, chiar dacă aceasta a fost defortificată.
Printr-un decret imperial din 1762, împărăteasa Maria Tereza a înființat unitățile militare de protecție a frontierei. În anul 1768 a fost înființat Regimentul de frontieră româno-ilir, numit, mai apoi, româno-banat nr. 13, care a funcționat până în 1871.
Actuala structură stradală a orașului a fost creată de administrația militară, după planificare conștientă, între 1780 și 1828. Orașul a fost anexat Regimentului de Frontieră Româno-Ilir în 1783, iar în 1803 a devenit sediul regimentului.
Din 1845 a fost sediul Regimentului de Grăniceri Româno-Bănățean, cu ateliere de fabricat arme, cu o școală de patru clase cu predare în limba germană și cu o şcoală regimentală de pregătire a ofiţerilor.
Până în 1823 se formaseră cinci, apoi trei parohii ortodoxe, iar în 1723 parohia romano-catolică a fost, de asemenea, reorganizată. Evreii sefarzi s-au stabilit în Vârșeț, Belgrad și Nicopole înainte de 1717, venind, în mai multe valuri, și în părțile Caransebeșului. Așkenazi sosesc din părțile Bratislavei și din Buda în timpul secolului al XVIII-lea.
Astfel, în timp, localitatea crește din nou, datorită relativei acalmii. Episoadele de atacuri ale bandelor venite de dincolo de Dunăre se răresc. Răscoalele românilor pierd din intensitate, aceștia ajungând la concluzia că este mai rentabil să slujească în armată. Aveau avantaje materiale și și timp să se ocupe de gospodăriile lor țărănești, în vreme de pace. Înflorește comerțul și apar noi manufacturi ce prelucrau materialele locale.
Tot în epocă are loc una dintre cele mai stranii și absurde bătălii. Militarii se fac de râs bătându-se singuri. Episodul are loc în anul 1788 și este cunoscut în istoriile militare ca fiind top 10 întâmplări ciudate atribuite soldaților. Diferite formațiuni ale armatelor imperiale au crezut că sunt atacate de turci și s-au bătut între ele. Turcii au pătruns apoi nestingheriți în oraș și l-au ars. În toată tărășenia a avut un rol important și răchia locală, vândută de o șatră de lingurari ce au făcut, astfel, un ban cinstit din comerț și au intrat în istorie.
Mai citiți și:
Banatul ieri și azi: Caransebeș, capitala românilor de la munte, loc de trăire de două milenii
