Într-unul din episoade recente ale tururilor noastre bănățene, am ajuns prin sudul județului Timiș. Mănăstirea sârbească „Sfântul Gheorghe” din satul Mănăstire ascunde încă multe taine din trecut, pe care poate le vom descifra în viitor.

Ca o întâmplare plină de sensuri sau ca un rod al coincidențelor, am ajuns și în sudul provinciei noastre, pe malurile Dunării, acolo unde își începe ea curgerea pe teritoriul românesc. Zona este plină de un pitoresc calm, cu dealuri molcome și râuri de munte care-și domolesc cursul pentru a se pierde în marele fluviu.

Cine a poposit în Oravița și ar vrea să ajungă la Dunăre are două căi la dispoziție. După ce lasă în urmă Răcășdia și Nicolințul, ajunge la Naidăș. Nume cunoscut celor ce-și burdușeau cu zeci ori sute de litri de benzină Daciile scârțâitoare, cu trei decenii în urmă, pentru a trece frontiera și pentru a se crede măcar câteva momente un fel de șeici ai petrodolarilor/dinarilor. Dar Naidășul este cunoscut și din folclorul autentic al frontieriștilor ce visau raiul vestic. Unii au trecut granița, alții au fost returnați de zeloasele autorități iugoslave, iar cei mai nenorocoși și-au pierdut urma pentru totdeauna. Dar asta este altă poveste, pe care o vom depănă altă dată. Cei trecuți de prima tinerețe rămân uimiți că nu le mai ține calea echipa de militari, tare curioasă de acte și de scopul drumului. Acum circulă care cum vrea, fără grija grănicerilor. Doar câte un grup venit din mijlocul Orientului mai forțează frontiera, dar de data asta în sens invers.  

De la Naidăș, călătorul nostru fie ia pieptiș panta și trece muntele pentru a coborî direct în Clisură, pe la Pojejena, fie ocolește pe un drum mai puțin cunoscut, dar la fel de spectaculos. Este mai lin și arată că de pe acolo se termină înălțimile și încep semnele ce prevestesc pusta.

De la Lescovița începe un șir de localități și lăcașe de cult fără pereche în țara noastră. Păstrând proporțiile, se poate vorbi de un mic „Munte Athos” al sârbilor din România. Din cele cinci mănăstiri ortodoxe sârbe din țara noastră, ce țin de Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara, trei se află în acest areal. Deși sunt vechi și importante pentru etnia sârbilor, situația lor nu este prea înfloritoare. În istorie au avut și perioade (mult) mai bune.  

Prima dată, dacă e să luăm strict direcția șoselei, vom ajunge la mănăstirea Cusici (Kusić). Este una din cele mai stranii situații, ce poate exista doar în zonele de frontieră. Între satul cu același nume și așezarea monahală se află o postată de teren de abia câteva sute de metri. Dar pe aici mai curge și Nera, care uneori, în toamnele secetoase, are curs de pârâu ce aproape seacă și ar putea fi trecut cu piciorul. Dar mersul întortocheat al istorie și multele ambiții, de ambele părți, au făcut ca, odată cu tratatul de pace ce a urmat primei mari conflagrații mondiale, pe acolo să fie trasată și linia de hotar. Așa că satul și mănăstirea au fost despărțite de linia zigzagată a frontierei de stat. Multe decenii aceasta a fost păzită mai aprig decât „Cortina de fier”. Enoriașii au fost rupți de biserica lor, pe care o vedeau peste râu.
Localitatea Kusic se află după fragmentarea Banatului întreg în districtul Banatului de Sud din Serbia și ține administrativ de municipalitate Biserica Albă (Bela Crkva). La recensământul din 2011 erau înregistrați 1.164 locuitori.

Documentele au consemnat o seamă de denumiri care, totuși, nu diferă mult de actual nume.

În anul 1383 se notează că ar fi Kuzik, apoi, în 1427, Kuzaak. Din 1660 numele de  Kusići a mai fost scris și Kussics, iar din 1918, locul poartă actuala denumire, Kusić.

Kuzik a fost menționat pentru prima dată în 1383 și 1384, ca proprietate a familiei De Jank, din comunitatea Carașova. În documentele călugărilor Peja din 1660, este menționat locul „Kusići, lângă mănăstire”, dovadă a faptului că mănăstirea era mai veche, fiind mai bine cunoscută. Mai sunt menționați trei colaboratori: Obren, Ilija Vukomanović și Stojan.
Conform legendei, oamenii din Kusić sunt originari din sudul Serbiei, de dincolo de Dunăre. Majoritatea gospodăriilor de astăzi din Kusić erau locuite încă din secolul al XVIII-lea.

Spiritul liberal și revoluționar al localnicilor se relevă cu tărie dintr-un fapt trecut cu vederea de istoria actuală.

Imediat după încetarea ostilităților, la o săptămână după proclamarea Republicii Banat, a fost fondată Republica Kusić. Această republică a reprezentat de fapt un mod special de exprimare a ideilor revoluționare din octombrie în zona Banatului.

Toată lumea dorea o cât mai mare autonomie etnică, așa cum le garanta președintele american Woodrow Wilson. Chiar dacă „republica” era doar un sat ce aparținea de „Republica Banat”, care era încă parte a Regatului Maghiar! Sigur că tărășenia administrativă nu a rezistat nicicum, fiind, clar, un exemplu perfect de utopie. Există o veche zicală sârbească: „A trecut prin Kusić”, care sugerează că ceva nu era în regulă cu respectivul!

Mănăstirea ortodoxa sârbă Cusici se află pe malul stâng al râului Nera, în imediata apropiere a frontierei cu Serbia. Nu se cunoaște cu exactitate anul în care a fost construită, însă săpăturile arheologice denotă faptul că, în secolul al XV-lea, aici funcționa deja o mănăstire. Au fost păstrate ruinele bisericii acesteia vechi.

Potrivit unei înregistrări a arhivei episcopale din Vršac, din 1751, această mănăstire a fost fondată în urmă cu mulți ani, de către nobilii sârbi, ca metoc al marei lavre din Studenica. Conform tradiției, mănăstirea Kusić este ctitorită sau măcar înzestrată de despotul sârb Jovan Branković.  În catastifele mănăstirii Patriarhiei din Peja (din 1666), starețul de la Kusić, ieromonahul Joanikije (1666), este menționat între anii 1660 și 1666. Administrativ, lăcașul a aparținut episcopiei Vârșeț.

După plecarea turcilor de pe meleagurile nord-dunărene, în 1725, biserica a fost reparată cu cheltuieli importante și a fost donată primarului satului Kusić, Vukmir Nikolić.

Lângă mănăstire erau 82 de case de gospodari din Prnjavor, cu biserica și clădirile aferente. Biserica mănăstirii a fost închinată Sfântului Nicolae. Mănăstirea părea să aibă o perspectivă frumoasă odată cu dezvoltarea economiei locale. O manufactură de prelucrare a mătăsii a fost înființată acolo de autoritățile habsburgice în 1734, iar în 1740 a început creșterea mai intensivă a bovinelor de muncă („pentru remorcare”). Dar mănăstirea era și o țintă preferată de tâlhari, care comiteau dese incursiuni de jaf, așa că nu a avut prea mare efect pentru bunăstarea lăcașul de cult.

Hoții au dat o lovitură îndrăzneață în 1734 și au furat 400 de ducați de la „cneazul” din Kusić, care a plecat spre Mehadia. În mijlocul provinciei, situația era destul de liniștită, dar pe malurile Dunării ciocnirile armate dintre cele două imperii au mai continuat, înregistrându-se multe incidente care au pus adesea în pericol existența mănăstirii.

La 10 iunie 1738 o ceată de aproximativ o sută de turci au invadat Kusić și, din moment ce populația a fugit, a capturat doar cneazul, împreună cu alți doi locuitori, și i-au dus în robie. După război, împrejurimile mănăstirii erau încă un loc foarte nesigur, unde au avut loc raiduri și violențe din partea tâlharilor.

După o crimă făptuită 13 mai 1742, pusă pe seama tâlharilor, se organizează serviciul militar în zonă. Prin urmare, în 1742, a fost înființată o gardă militară cu 15 soldați pentru a avea grijă de securitatea și pacea localității.

În 1751 mai locuia un singur călugăr, care supraveghea munca țăranilor din Prnjavor. În 1770, exista de asemenea un singur călugăr (probabil Atanasie?), care s-a mutat de la mănăstirea Băshenov în 1757.
Conform descrierii mănăstirii din 1771, biserica avea fundații și ziduri din piatră și o boltă din cărămizi. Cazarea era într-o clădire cu două chilii, dar mai existau și grajduri și hambare.

Obștea monahală era formată din trei călugări: Pajsije Andrejević, Teodosije Marković și Petronije Ivanović. Mănăstirea era destul de săracă, deoarece avea puțin teren, astfel încât viitorul său nu era promițător. Satul Prnjavor, cu același nume, era locuit în acei ani și avea doar 15 case. Supușii mănăstirii au trebuit să aducă tribut împăratului și, de voie, de nevoie, se achitau de zilele de muncă. Dar „datoria” de o singură zi de muncă pe an pentru mănăstire nu prea îi atrăgea deloc. Prin tot felul de stratageme se sustrăgeau de la muncă.
Conform testamentului episcopului de Vršac, Maksim Nestorović, stins la anul 1738, mănăstirea Kusić este înzestrată cu o sumă de bani.

Mai marele localității, Vukmir, a murit la 2 octombrie 1770 și a fost înmormântat în biserica mănăstirii. Întrucât veniturile monahale erau insuficiente, iar călugării trăiau din milostenie, Sinodul episcopal din 1774 a luat decizia de a închide mănăstirea și de a preda modestele proprietăți mănăstirii Zlatica aflată în apropiere. Acest lucru a fost oficializat prin actul imperială din 1777. Bunurile sale imobile au fost confiscate de episcopie.

Mănăstirea a fost complet avariată în timpul războiului austro-turc, în 1788, și a rămas în ruine până în 1890.

A venit și un moment al renașterii. Motivul a fost adunarea constantă de oameni evlavioși în jurul ruinelor mănăstirii, iar inițiatorul refacerii ruinelor a fost negustorul Mita (Dimitrie) Nančić. Apoi biserica a fost pusă din nou în ordine și reacoperită la sfârșitul anului 1898.
În toamna anului 1898, „Comitetul pentru Reconstrucția Vechii Mănăstiri distruse din Kusić” a fost activ în Biserica Albă și pe tot cursul Clisurii, cu Mita Nančić și Aćim Vasić ca principali activiști.
Au fost adunați bani, iar lista contribuitorilor, majoritatea din zonă, a fost păstrată cu meticulozitate ca trezorier de către menționatul Mita (Djordjevic) Nancic. Frații Nančić-Đorđević au dat maximum 50 florini, iar Belocrkvanac Vasić — 10 florini.

Când granița dintre cele două țări a fost trasată atât de haotic după primul război mondial, satul Kusić din Prnjavor avea să aparțină Regatului sârbilor, croaților și slovenilor, iar mănăstirea însăși a rămas în Regatul României. O soluție rațională și normală ar fi fost să se păstreze unitatea locului, indiferent cui ar fi aparținut ulterior.
Mănăstirea a fost renovată din nou în anii 1928–1930. Revitalizarea a fost făcută cu contribuțiile credincioșilor și episcopului dr. George Letić și cu lucrarea ieromonahul Nikanor Savić. Lăcașul a fost dotat cu toate cele necesare slujirii, dar și cu icoane potrivite credinței localnicilor, realizate de pictorul amator Nikola Stanković. Deși au fost construite chilii pentru cazarea călugărilor, obștea nu a mai putut fi readusă la viață, iar mănăstirea nu a prins viață.

Totul a fost lăsat de izbeliște în perioada postbelică, și mănăstirea a devenit complet inaccesibil din cauza apropierii frontierei, fiind condamnată la o nouă distrugere.

Ruinele ei au rămas din nou stăpâne ale văii Nerei. S-au păstrat zidurile și turnul bisericii. Tot inventarul mobil și clopotul, care au fost donate de părintele Slobodan Kostić, au fost transferate parohiei Zlatica în jurul anului 1951. Piatra funerară, crucea și ce a mai rămas să amintească de Vukmir au fost transferate la Muzeul din Moldova Nouă.
Deși în prezent mănăstirea nu are viață monahală, este deschisă în ziua hramului Nașterea Maicii Domnului, 21 septembrie, pentru cine vrea să o viziteze sau să spună o rugăciune.

Cum, însă, valea Nerei și malul Dunării din apropiere mai ascund multe taine, ne vom continua periplul prin sudul Banatului și episoadele ce vor urma.