Banatul ieri și azi: Două generații de scriitori lugojeni au viețuit o vreme în Lighedul de pe malul Timișului VIDEO

212

Într-un episod precedent, cei mai curioși dintre cititorii noștri au aflat câte ceva despre vechea localitate din lunca Timișului, așezare ce și-a pierdut numele. S-a numit timp de secole Lighed, dar, de câteva decenii, mai marii diriguitori au crezut că asta ar fi ceva rău și au rebotezat localitatea cu numele mult mai anost de Pădureni. Oricum s-ar fi numit satul este un loc de poveste. Așa că și noi vom continua să povestim.

Pentru a păstra memoria celor ce au plecat din localitate, biserica greco-catolică din Pădureni a inițiat un frumos proiect. În colaborare cu o inimoasă fiică a satului, doamna Eugenia Bojin, care a făcut numeroase donații de carte și de materiale etnografice, a fost deschis, în casa parohială, un punct muzeal foarte interesant, unde se pot vedea, într-un spațiu destul de restrâns, obiecte, diplome, înscrisuri, cărți care au aparținut scriitoarei Anișoara Odeanu, ca un omagiu pentru efortul ei literar de a pune în valoare realitățile bănățene. Pe lângă rafturile de cărți oferite cu generozitate și de activistul cultural Savestian Bălescu, se mai pot cerceta și obiecte de port popular — de la ii, până la cămăși cusute cu motive locale, poale, de zi cu zi, dar și din cele din materiale nobile, care se purtau în zile de sărbătoare. Chiar și o pereche de încălțări vechi, din piele cum azi nu se mai fac, poate fi admirată. Pentru cei mai vechi, poate că denumirea de „birghere” mai spune ceva. Erau cizme purtate la început de etnia șvabilor, apoi preluate și de alte nații (bürger), ce se strângeau cu curele și catarame metalice.

Părintele paroh Ioan Dunca de la Parța, ce slujește și la Pădureni, ne asigură că ar fi fost păcat ca această încăpere să fi stat goală când sunt atâtea de arătat, mai ales generațiilor tinere.

Un mare nume al literaturii române se leagă însă de Lighed, fără ca multă lume să știe acest lucru. A semnat romane, poezii, articole în presa vremii, cu pseudonimul Anișoara Odeanu. Mulți, chiar dintre cei mai puțin inițiați în ale literelor, au auzit de acest nume. Dar foarte puțini cunosc faptul că scriitoarea a văzut lumina zile în Lighed și a fost botezată cu alt nume. În familia profesorului Aurel Peteanu, în data de 28 mai 1912, a venit pe lume Doina Stella Grațiana, viitoarea Anișoara.

Nu se cunosc prea multe despre primii ani ai copilăriei. Poate că a cutreierat prin pădurea ori pe malul Timișului. Poate a apucat să înceapă școala în sat. Sigur este că destinul familiei Peteanu avea să se lege mai apoi tot de un oraș de pe cursul Timișului, situat însă mai în amonte. În anul 1919 familia se mută la Lugoj, un important centru cultural al românilor din secolul al XIX-lea, care a continuat să lumineze ca un far și în secolul următor. Aici avea să slujească școala și să contribuie la emanciparea elevilor profesorul Peteanu, timp de decenii, ca dascăl al liceului „Brediceanu”, pe care l-a și condus o bună bucată de vreme, între anii 1925 și 1945.

Dar, până să vorbim de fiica sa scriitoare, să vedem cine a fost părintele cărturar.

Aurel Peteanu a fost destul de cunoscut în trecutul apropiat al Banatului, dar foarte puțini îl mai pomenesc în zilele noastre, în pofida numeroaselor sale demersuri culturale care ar merita să fie mai bine puse în valoare.

În Surducul Mare (azi în județul Caraș-Severin), din mijlocul provinciei noastre, se naște la 12 august 1887 Aurel E. Peteanu, ce s-a afirmat ca publicist prolific și profesor cu mult har, care a pus cartea în mâna multor copii. O altă preocupare majoră a învățatului a fost culegerea și răspândirea folclorului din această parte de țară.

A început să buchisească literele în satul natal, apoi și-a continuat instrucția în apropiere, la Ticvaniul Mare. Cel mai probabil că în Surducul Mare să nu fi fost școală pentru clasele mai mari. Să mai specificăm, pentru cei ce ar fi tentați să încurce satele, că nu este vorba de Surducu Mic (Bujoru), din apropierea Făgetului, de unde a plecat în lume Traian Vuia. Ca orice tânăr isteț, cu înclinație spre slova scrisă, Aurel Peteanu este îndrumat să meargă la școli mai înalte, la Timişoara și Lugoj, centre cunoscute pentru liceele lor cu predare temeinică. În periplurile sale, ajunge să studieze și la Beiuş.

Tânărul Peteanu nu se mulțumește cu atât și, după absolvirea studiilor liceale, pornește spre Budapesta, capitala de atunci, pentru a studia la Facultatea de Drept. Aici urmează cursuri de literele şi filosofie. Unele surse mai pomenesc și de cursuri de litere și filosofie urmate la Cluj.

Consecvent preocupărilor sale față de locurile natale și de moștenirea culturală populară cărășeană, devine „doctor în literatură română”, după cum notează el însuși. Își axează lucrarea de doctorat pe tema „Poezia populară română din judeţul Caraş-Severin”.

După definitivarea studiilor, s-a stabilit la Lugoj, în 1919, fiind profesor la liceul „Coriolan Brediceanu”, unde a predat limba română şi latina. Profesorul Aurel Peteanu este iniţiatorul revistei lunare „Primăvara Banatului”, al cărei prim număr apare la 1 noiembrie 1928. Deși era o revistă de lansare a tinerelor talente școlărești, nu se situa cu nimic mai prejos decât alte publicații literare ale timpului. În paginile acesteia, se regăsesc, în egală măsură, şi articole cu caracter religios, pedagogic, istoric sau literar, semnate de cadrele didactice ale şcolii, dar şi de importante personalităţi lugojene —Traian Simu, Ovidiu Bârlea, Octavian Lohan, Felician Brânzeu.

Împreună cu compozitorul lugojean Filaret Barbu, a înfiinţat la Lugoj revista „Răsunetul cultural”, în 1925, şi revista „Semenicul”, în 1932. A participat la înfiinţarea „Primăverii Banatului”, în 1929, împreună cu membrii Societăţii de lectură „Ion Popovici-Bănăţeanul”.

În calitate de cercetător al folclorului a străbătut în jur de 50 de sate, care încă mai păstrau tradițiile ancestrale, de unde a cules un număr impresionant (peste 700) de cântece, snoave, poezii sau povestiri, iar ca neobosit scriitor a publicat peste 300 de articole în mai multe reviste şi ziare, precum „Fruncea”, „Neamul românesc”, „Luceafărul”, „Plugarul român”, „Progresul”, „Drapelul”, „Banatul” sau „Tinerimea română”. A fost preşedinte al despărţământului lugojean al „Astrei”, membru al societăţilor culturale „Tinerimea română”, al „Federaţiei presei din provincie”, al „Societății scriitorilor români din Banat”.

Consecvent preocupărilor de valorificare a activității și operei oamenilor de vază ai locurilor, a publicat seria de volume Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului, dedicată unor personalităţi bănăţene precum Alexandru Mocioni, Coriolan Brediceanu, Valeriu Branişte şi Iosif Popovici. A mai tipărit şi broşura „Banatul pitoresc”.

Nu este lucru de mirare că în așa o familie, unde efervescența culturală era la ea acasă, a răsărit, ca tânăr vlăstar, Doina Stella Grațiana, născută la Lighed. Aici a funcționat pentru scurt timp ca dascăl Aurel Peteanu și soția lui, Viorica (născută Bujigan). Odată plecați la Lugoj, copila Doina Stella începe școala în orașul de pe Timiș. Foarte devreme, la doar nouă ani, debutează, cu poezia, „După Mure”, în revista „Lumea Copiilor”. Cursurile medii le urmează între anii 1922 și 1929, la Liceul de Fete din Timișoara.

Perioada interbelică românească a fost caracterizată de atracția tineretului spre București. O pleiadă de importanți profesori atrăgeau cu o putere magnetică tineretul dornic de cultură din toate provinciile țării. Nici Doina Peteanu nu putea scăpa de mirajul capitalei.

Ajunge la Universitatea din București, urmând traseul părintelui său, și se înscrie la Facultatea de Drept, dar și la cea de Litere.

Are șansa să obțină burse de vară pentru a studia în Franța, la Dijon și Grenoble, unde își perfecționează cunoștințele de limbă franceză. Dar marele avantaj al acelor ani era că tineri din diverse țări puteau comunica și studia împreună. În Franța se adunau atât studenți din toate colțurile Europei, cât și nord-africani sau indochinezi. Acest melanj de limbi și culturi avea să ducă la un salt al artelor și literaturi în perioada dintre cele două războaie. Doina Stella este licențiată a universității bucureștene în anul 1936.
Trăiește intens viața literară și culturală a capitalei. Cunoaște oameni de valoare. Cele mai frumoase amintiri va avea în legătură cu Mircea Eliade.

Primele sale scrieri serioase apar încă din perioada studenției. Explodează în publicistică cu primul (și poate cel mai cunoscut roman al său), Într-un cămin de domnișoare, în anul 1934. Carte este apreciată de critica epocii. Sunt cunoscute vorbele lui G. Călinescu, care o caracterizau pe tânăra autoare ca fiind „întâia ingenuă a literaturii române feminine”. Îmbină, în scrierile sale, viața trepidantă a Bucureștiului cu amintirile molcome din Banat. Colaborează cu toate publicațiile importante ale vremii: „Adevărul literar și artistic”, „Universul literar”, „Curentul magazin”, „Cuvântul”, „Seara”, „Ecoul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața”. Nu uită de unde a plecat și publică, în egală măsură, și în periodice bănățene, semnând recenzii, reportaje, interviuri, articole de opinie.

Anișoara Odeanu, deși nu și-a folosit pseudonimul literar, a sprijinit, într-o oarecare măsură, poate de nevoie, poate din convingere, publicațiile antisovietice. A semnat și într-o broșură de orientare legionară ce fusese comandată de Ministerul Propagandei. Toate acestea aveau să aducă la stigmatizarea scriitoarei și a soțului său, Dan Crivitz, catalogați ca fiind legionari, ostili regimului puterii socialiste, imediat după schimbarea de regim de după 1947.

Pentru a-și pierde urma, cei doi soți se mută la Vărădia, apoi la Anina. Anișoara nu mai poate publica mult timp. Abia în anul 1965, după dispariția fizică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și relativul dezgheț ideologic, a putut din nou să publice, dar, din păcate, timpul rămas i-a fost foarte scurt.

Întoarsă la Lugoj, a trăit marea dramă a pierderii lui Dan Crivitz. Nu a mai putut accepta o viață fără jumătatea sa. A organizat tot ce trebuia pentru funeraliile acestuia, după care a plecat alături de el. Misterul morții sale dăinuie până azi. Mulți spun că ar fi făcut gestul de a se despărți de această lume din durere. Sau poate că a fost doar un accident!? Singurul lucru cert este că a fost găsită, în 1 septembrie 1972, fără suflare.

Dovada faptului că Anișoara Odeanu a trăit intens fiecare clipă din viața de zi cu zi stă și în cuvintele criticului Alexandru Cistelecan:

„Că era foarte poetă și-n viața de toate zilele, nu doar în poeme, constată și Ion Șiugariu, care, impresionat categoric, o și spune deschis: «este atât de mult poetă și are un suflet atât de bogat în simțăminte, că fluidul acesta se revarsă peste maluri, întrecând măsurile și rigorile artistice.» Ceva fascinant, la modul iradiant, sigur va fi avut dacă a stârnit asemenea vorbe frumoase. Nu-i de colea ca arta să nu poată cuprinde și expune un suflet bogat — fie și peste poate — în simțăminte, mai ales că arta trece drept atotputinţe în asemenea cazuri. Desigur că acasă, în Banat, e admirată de mică, de la «primul debut din cei mai fragezi ani ai tinereții», acolo unde, copilă încă, tratează «subiecte drăgălașe și foarte variate. »

… Răsfățul din tinerețe va fi însă scump plătit după război, când Anișoara e silită să se retragă, în cele din urmă, la Lugoj, unde „locuia /…/ într-o cameră igrasioasă și nu avea nici o prietenă în oraș. A doua zi după moartea soțului se și sinucide — boala, mizeria, singurătatea, izolarea socială și marginalizarea literară vor fi fost printre motivele depresiei și gestului”.

Marian Popa nu exclude însă nici o altă explicație: «Plauzibil – zice el – și finalul voluntar în logica și viziunea legionară», Anișoara având și o astfel de aventură (scurtă, dar dacă iubitul și toți prietenii se aventuraseră într-acolo, nu era să rămână pe dinafară). Sfârșitul războiului va însemna și încheierea carierei literare a Anișoarei. Abia prin anii ’70 revine cu câteva cărți de nuvele și cu antologia Noaptea creației, din 1969. Unul din multele destine frânte, deși Cornel Ungureanu zice că, de fapt, dragostea e vinovată, «Anișoara fiind în fiecare moment gata să renunțe la literatură în numele iubirii pentru Majestatea sa Marea Dragoste», drept care, găsind-o și împlinind-o legalmente, renunță de bună voie și nesilită de nimeni la literatură: «în momentul în care devine soție, Anișoara Odeanu încetează a fi scriitoare.» Dacă-i așa, înseamnă că e un sacrificiu consimțit și fericit. Nu te-ai fi așteptat de la «o femeie fără prejudecăți», dar cu evident talent și de mare vivacitate intelectuală”.

În publicația noastră, „Banatul Azi”, în octombrie 2019, profesorul și istoricul literar Cornel Ungureanu a evocat personalitatea scriitoarei lugojene plecate prea repede dintre noi.

1 COMENTARIU

  1. […] Într-un episod precedent, cei mai curioși dintre cititorii noștri au aflat câte ceva despre vechea localitate din lunca Timișului, așezare ce și-a pierdut numele. S-a numit timp de secole Lighed, dar, de câteva decenii, mai marii diriguitori au crezut că asta ar fi ceva rău și au rebotezat localitatea cu numele mult mai anost de Pădureni. Oricum s-ar fi numit satul este un loc de poveste. Așa că și noi vom continua să povestim, conform, banatulazi.ro. […]

LĂSAȚI UN MESAJ