Artă pentru toți, chiar pentru netoți

727

Acum câteva săptămâni, la întâlnirea informală cu primarul Dominic Fritz dedicată restartării proiectului de capitală culturală, una dintre persoanele care a fost implicată la începutul acestuia a fost foarte clară în legătură cu șansele proiectelor de cultură elevată: zero. Și a adăugat, pentru a fi mai bine înțeleasă, că proiectele eligibile sunt cele care îi învață pe oameni ce este arta și/sau care dau posibilitatea oricui de a fi artist.

Nu vă indignați înainte de a lămuri câteva lucruri care, în mantrele noii stângi, nu sunt niciodată explicit spuse. Și primul lucru ce trebuie lămurit este că, dintr-o asemenea perspectivă, fatalmente ireconciliabilă, arta nu mai este deloc artă, ci altceva. Ceva total diferit ontologic, diferit ca strategie și, implicit, ca impact. Ideologie. Adică un discurs cu valoare de normă despre valori morale, sociale, politice etc. Un discurs belicos, și nu estetic fiindcă tot ceea ce nu se înscrie într-o asemenea formă de înțelegere a artei se transformă, mai întâi, într-un corp străin, apoi într-un dușman pentru ca, în final, să devină obiectul explicit și mereu reciclat al unei „terori”/terori. Ideile nu sunt deloc noi și, după câte știu, împlinesc mai bine de un secol. Avangardele implicate politic ale începutului de secol XX năzuiau, cu adevărat, nu să distrugă arta burgheză, ci să calce societatea burgheză ca pe un vierme. Iar majoritatea scriitorilor avangardiști erau mai de grabă batalioane de soldații fără arme decât cenaclieri clorotici ce epatau prin absurd și non-sens. Ceea ce, între altele, face ca partida de șah dintre Tristan Tzara și Lenin, aflat în exil în Elveția, să fie o metaforă exactă a acestei seculare nevoi de a ucide arta elitelor.

Noi, cei din generația care am trăit în vremea comunismului, am fost terorizați (fără ghilimele) de faptul că arta nu poate fi altceva decât expresia ideologiei clasei muncitoare. Iar acest lucru s-a întâmplat nu doar în epoca proletcultismului, când clasa muncitoare era obligată fie diva unui film cu îngeri mineri, petroliști, sondori sau cine mai știe ce pălmași fără vină. Cu excepția unui scurt intermezzo din a doua jumătate a anilor ’60 — când Ceaușescu nu își consolidase puterea — tot ce însemnat poziția oficială cu privire la artă a exprimat o ură viscerală față de talent, cultură elevată, inteligență, elite. O confuzie axiologică ce a purtat și un nume de scenă: Cântarea României.

De ce o asemenea naționalizare de clasă a tot ceea ce sufletul creator mai putea să producă în vremuri de cumpănă? Dintr-o logică atât de simplă: după ce proletariatul — de fapt o clică de nemernici bolșevici — a confiscat mijloacele de producție și, vezi Doamne, le-a dat clasei muncitoare, era cât se poate de firesc ca și bunurile spirituale să fie confiscate în același mod. Mai întâi, prin impunerea unei tematici, iar apoi, prin naționalizarea talentului, a geniului individual artistic. Iar logica — hâdă! — despre care vorbeam este, acum, parcă mai clară: din moment ce oricine poate face artă, ultima ierarhie — cea dintre artist și ne-artist — va fi abolită.

Desigur că sunt de modă veche, ba chiar reacționar fiindcă eu nu (mai) cred în proiectele europene în care cultura înseamnă proiecte doar pentru minoritățile de orice fel. Nu cred în asemenea „șmecherii” și dintr-un motiv aproape stupid de vizibil: fiindcă marele minoritar al universului este numai artistul. Și nu cred nici că există artiști romi, artiști evrei, artiști gay, artiști hetero, artiști nevaccinați sau artiști vaccinați. Nuuu! Evident că există numai și numai artiști. Punct. Exact așa cum nu există nici artă eligibilă pentru proiecte europene/TMCCE sau artă pentru Socolari. Iarăși și, de data asta, definitiv, punct.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ