„Arta a apărut odată cu homo sapiens și nu va dispărea decât împreună cu el”. Interviu cu artistul vizual Gheorghe Feneșan

426

Robert Șerban: Dacă ar fi să faceți un mic tablou al debutului și, apoi, al carierei dumnevoastră, cum are arăta el?

Gheorghe Feneșan: M-am născut în 14 aprilie 1952, la Cluj (la exact 500 de ani de la nașterea lui Leonardo da Vinci, dar asta am sesizat mult mai târziu…). Am urmat traseul clasic al unui viitor pictor (știam că asta voi face în viață — pe la șapte ani, desenam pe pereții casei și mă semnam cu inițialele FGM, pictor, încadrate de conturul unei palete de pictură). Părinții mei m-au dat să învăț vioară, dar cam chiuleam de la ore, așa că au hotărât să mă înscrie la Școala Medie de Arte Plastice (asta și în urma câștigării unui concurs național de desene, organizat, la TVR, de regretatul actor Iurie Darie, care era și un excelent grafician). Am terminat liceul sub îndrumarea unor foarte buni profesori-artiști. Am urmat Institutul de Arte plastice „Ion Andreescu”, Secția pictură monumentală, și apoi soarta m-a dus la Turnu Severin, tânăr profesor la Liceul de Arte din urbea de pe malul Dunării. Eram aproape de o vârstă cu elevii din anii terminali. Am petrecut acolo 27 de ani, familie, copii etc. Apoi, brusc, am simțit că etapa severineană s-a terminat și m-am reîntors la Cluj, și cercul s-a închis. În rest, o viață de artist plastic marcată de expoziții, tabere, simpozioane cărora le-am uitat numărul, în țară și în afara ei. Câteva repere ar fi: prima participare la o expoziție oficială a fost la Muzeul de Artă din Cluj, la 14 ani, apoi expoziții personale de pictură la Paris, Turnu Severin, Cluj, Deva și, în curând, Timișoara. Expozițiile colective au fost numeroase, iar cele de peste hotare au fost în Franța, Germania, Serbia, Ungaria, Bulgaria etc. O mențiune specială ar fi de făcut pentru participarea, timp de 34 de ani, la Tabăra Internațională de la Mraconia/Dubova, organizată de marele meu prieten, artistul plastic Ioan Mercea. O adevărată școală de pictură, asemenea celor de la Barbizon, Balcic, Baia Mare, unde am avut privilegiul să petrec veri minunate, alături de mari artiști români: Ion Sălișteanu, Romul Nuțiu, Traian Brădean, Leon și Xenia Vreme, Ioan Vitalis (Bebe) Cojocaru, Ioan Florea, Doru și Minodora Tulcan, Suzana Fântânariu, Constantin Catargiu și mulți, mulți alții.

R.Ș.: Cu lucrările cărui pictor ați avut o întâlnire demnă de povestit?
G.F.: Dacă mă gândesc la pictura universală, ar fi doi. Primul, Velázquez, care pentru mine e pictorul suprem. Nu cred că cineva a mai atins profunzimea și misterul, aproape supranatural, din operele lui, este incomparabil și unic. Ca impact emoțional, întâlnirea cu pictura lui Georges Rouault a fost de neuitat. Dintre pictorii români, Ion Andreescu e deasupra tuturor. E inegalabil.

R.Ș.: Ce trebuie să uite un artist vizual când a pornit o lucrare?
G.F.: Nu trebuie să uite nimic. Sau, poate, să nu uite că fiecare pictură este o experiență unică și irepetabilă, că ea se naște și apoi își trăiește propria viață și propriul destin. După cât de multă sinceritate și trăire emoțională ești în stare să îi dai. Cât dai, atâta primești, aici nu e loc de compromis. Nu poți păcăli pictura, dacă faci asta e pierdere de vreme. E ca iubirea: dacă nu e implicare totală nu e nimic.

R.Ș.: Ce considerați că e mai important pentru un artist: să fie fidel unui drum pe care l-a descoperit și care ar putea fi al lui, sau să caute alte drumuri, să se reinventeze, să „cerceteze”?
G.F.: Fiecare artist își caută propriul drum, potrivit talentului și inspirației cu care a fost înzestrat. Nu cred că elaborarea unui stil propriu e un scop în sine, în artă. Dacă nu vine din interiorul cel mai adânc al propriei personalități, rămâne doar un exercițiu ieftin, o pojghiță subțire sub care nu este nimic. Cred că a căuta o explicație rațională a creației artistice e o iluzie. Esențial este harul cu care ai fost înzestrat, iar eu încă n-am aflat ce este, de unde vine și care sunt limitele acestuia. Revenind la întrebare, sunt convins că aceste schimbări nu le poți anticipa, nu le poți gândi și realiza, pur și simplu. Schimbările care au apărut în diverse perioade ale vieții mele au venit neanunțate, nepremeditate, de parcă ceva ar declanșa aceste lucruri, ceva inexplicabil ce te duce pe un drum anume. Și nu cred că e ceva mistic aici. Adevărul e că niciodată n-am reușit să mă autoreproduc, e o cale sigură spre eșec. Deci nu știu ce direcție va lua pictura mea în viitor și nici nu mă preocupă asta. Oricum, nu depinde de voința și rațiunea mea.

R.Ș.: Tablourile dumneavoastră din ultima vreme arată interesul pentru un expresionism abstract vivant, cu culori puternice, în care sunt topite, uneori, elemente de figurativ. Pictura pe care o faceți azi nu seamănă deloc cu cea pe care o făceați acum 10 ani sau 20 de ani. Cum de ați ajuns aici? Sunteți ludic la senectute! Care e secretul?
G.F.: Care e secretul? Habar nu am și nici nu mă gândesc să încerc o explicație. E un sentiment minunat, o împlinire, o emoție de mare intensitate acel moment când lucrurile par a se potrivi de la sine în întruchiparea unei picturi. Sunt convins că are ceva comun sau chiar vine din același izvor cu împlinirea iubirii propriu-zise. Împlinirea în artă și împlinirea în iubire cred că sunt, de fapt, unul și același lucru. Ca să fiu și mai explicit, eu cred că actul de creație e o formă superioară a actului sexual. Ce frumoasă e aceea imagine din mitologia greacă a zeului transformat într-o ploaie de aur și care o iubește, astfel, pe frumoasa pământeană. Grecii antici știau totul, de aceea și arta lor e o sublimare supremă a sentimentelor umane. Evoluția și schimbările în artă sunt un nonsens. E ca și cum ai spune că putem controla trecerea timpului. Apropo de greci, aș vrea să-mi explice cineva cum au reușit să creeze acea artă de o extraordinară frumusețe, într-o perioadă extrem de scurtă. 

R.Ș.: Există artă care se datează și artă care se salvează. Ce/cine credeți că face diferența dintre cele două?  
G.F.: E o vorbă românească: uleiul iese întotdeauna deasupra apei. Apoi o mulțime de artiști — mai mari, mai mici, mai importanți, mai ignorați, mai cunoscuți, mai necunoscuti, mai zgomotoși, mai tăcuți — care visează, fiecare, să lase ceva în urmă. Fiecare dorește ca opera lui să rămână undeva, în memoria colectivă, ca o salvare dintr-un anonimat etern. Această cursă de a căuta notorietatea este dirijată, mai întâi, de contemporanii artistului, de cei ce controlează evenimentele și piața de artă, de interese financiare, critici de artă, investitorii cu bani, reviste de specialitate, mari galerile etc., care pot să impună un nume sau altul. Dar asta nu e neapărat un certificat de valoare și ierarhizare. Sunt nenumărate exemple de creatori ridicați în slăvi de contemporani, dar care astăzi sunt complet uitați. La fel cum artiști ignorați sau uitați au fost redescoperiți și apreciați (mă gândesc la Vermeer și Van Gogh). Mai sunt și cei apreciați și recunoscuți de la început, care și-au păstrat și chiar amplificat valoarea (Picasso, Dali etc.). Valorile autentice se impun întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Timpul e cel care cerne si ierarhizează totul. Ca urmare, valoarea este ceea ce salvează o operă de artă, dar asta se întâmplă numai în perspectiva unui timp mai apropiat sau mai îndepărtat. Marii creatori au avut întotdeauna conștiința propriei valori. 

R.Ș.: Numărul cronicilor de artă vizuală s-au restrâns continuu după 1990. Azi, doar câteva reviste culturale mai scriu despre artă. Mai e nevoie de texte critice, sau metamorfozele percepției contemporanilor sunt atât de radicale încât astfel de texte devin, azi, caduce?
G.F.: Trăim într-o lume în care arta e controlată și condusă de interese materiale feroce, de economia de piață, de cerere și ofertă, de regulile societății de consum. Ne place sau nu, asta e. Paradoxal, în societățile controlate (totalitare), arta, în diversele ei forme, devenise chiar un fenomen de masă, și nu numai ca instrument de propagandă, cum cu naivitate cred unii. Arta și critica de artă, revistele și publicațiile artistice erau mult mai prezente, cronicile de artă mult mai frecvente. Cred că, în fond, arta nu este un fenomen de masă, nici nu trebuie să fie. Azi numărul consumatorilor de artă s-a redus simțitor, chiar îngrijorător. Critica și cronica de artă sunt în continuare necesare, ca un filtru al valorilor autentice, cu condiția onestității și profesionalismului celor care o fac. 

R.Ș.: Cum vedeți viitorul picturii de șevalet? Nu și-a epuizat ea resursele, mai are cum și de unde propune (alt)ceva?
G.F.: Nu sunt un vizionar sau ghicitor. Moartea sau dispariția picturii, în înțeles clasic, a fost proclamată mereu în ultima sută și ceva de ani, dar acest lucru nu s-a adeverit și nici nu cred că se va întâmpla într-un viitor previzibil. Sunt convins că, atâta timp cât vor exista oamenii, cu sentimente, gânduri, speranțe, nevoia de artă va exista. Evident, se vor schimba mijloacele și formele de exprimare artistică, materialele și tehnologiile noi se vor diversifica, forme și genuri artistice vor apărea, dar esența actului artistic va rămâne mereu în conștiința umană. Sper. În fond, arta a apărut odată cu homo sapiens și nu va dispărea decât împreună cu el. Pictura de șevalet, probabil, va evolua în direcții noi, dar nu cred că va dispărea vreodată. Dar vor exista, cu siguranță, genuri artistice noi, impuse de schimbările din societate, deja vorbim de post-postmodernism, dar e vorba tot de formă, culoare, spațiu, percepție, credință, sentiment.

Interviu realizat de Robert Șerban

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ