Vrând, nevrând, mă-ntorc iarăşi în „vechime”, la un trecut deja destul de-ndepărtat, la timpurile care-au ars şi „pre mulţi i-au arsu”, vorba cronicarului… (Cititorul poate parcurge rândurile acestea şi fredonând romanţele „La umbra nucului bătrân”, „Am început să-mbătrânesc”, voci, imprimări radio: Ion Luican, Ioana Radu.)
Casa noastră temporară din Topolovăţ, locuinţă-dispensar medical, chiar devenise un fel de librărie, poate şi bibliotecă mai mare, dincolo de nivelul „comunal”, unde, pe ideea „cărţi împrumutate şi ca vai de ele restituite”, activişti ai timpului, anii 195o–55–6o, ceva mai aerisiţi la minte, veneau nu doar să spioneze, să tragă de limbă, ci să mai ceară şi ceva de citit. Era un lucru pozitiv, uşurător ca o venire a primăverii, să vezi indivizi învestiţi cu putere, de origini obscure, fund al pământului, pădurii, ieşind pe uşă cu Regina Margot, Vin Ploile, Castelul Pălărierului, Iubirea lor, Rebecca, Mătăniile, Cămaşa lui Christos.
Pur şi simplu, cu pronunţii evident catastrofale, oamenii aceştia, totuşi, citeau, auzeau de conţi, marchizi, serate rafinate, poate, având deasupra capului busturile lui Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej, se şi imaginau, puţintel, nu mult, ca figurând printre participanţii la nunţi sau recepţii de care cărţile acestea erau pline. Vorbesc aici, cu nostalgie, de biblioteca familiei, de factură burghezo-interbelică, alcătuită din volume (editurile Jul. Giurgea, Georgescu Delafras), mai exact romane unde conta acţiunea, şi nu „tehnicile natarive”.
Componenta „fracturat-păsărească” a scrisului încă nu apăruse. De o apocalipsă a librăriilor nu se putea vorbi pe-atunci. În primul rând, naţia, covârşitor de extracţie rurală, nu citea, iar dintre puţinii intelectuali autentici, cu sete de carte, jumătate erau cu valiza pregătită aşteptând momentul arestării care, de regulă, venea. În al doilea rând, „librăria” ca atare, dat fiind nivelul cultural foarte scăzut, nu era percepută ca o necesitate, ci doar ca o prăvălie de unde se puteau cumpăra ghiozdane, gume, creioane, sugativă, hârtie de împachetat. În consonanţă cu frisonantul vers bacovian „Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine”, pe rafturi, în încremenirea unor morminte faraonice, se înşirau volume de Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej, Galan, Porumbacu, Deşliu. Istorie, nu glumă!
Librăriile, pe bază prioritar de carte, au intrat în conştiinţa populaţiei în „Epoca de Aur”, patronată de o familie care, însumat, cred că nu făcea opt clase. Editori, critici au repus în circulaţie, cu prudenţe, circumspecţii, mulţi autori români fundamentali, interbelici şi chiar anteriori acestora. În plus, din patrimoniul cultural universal s-a tradus mult. Sigur că pe toate rafturile tronau însingurate Operele, falsurile de gândire, şi Plenarele lui Nicolae, ca nişte pietroaie de la Polul Nord, dar, pe lângă ele, găseai Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Proust, Blaga, Călinescu, Arghezi, plus, atinşi de cenzură, scriitori ai noilor generaţii, unii dintre ei foarte buni.
„Librăria” exista, căci de acolo venea cartea, ţipătul de lumină şi frumos, prin contrast cu urâtul de afară. Se putea vorbi chiar de-o anumită atmosferă culturală, căci încă şcoala era şcoală, şi profesorii, profesori. Iar internetul, atât de necesar şi atât de iubit de semidocto-sfertodocţi, lipsea.
După dispariţia fizică a „cuplului”, spiritul haotic românesc a trecut la guvernare. Toate patimile noastre strâmbe şi-au arătat chipul. Respectul valorilor, respectul ca atare, drepturile inteligenţei şi moralei au fost duse la fier vechi, au fost aruncate peste bord. Unui popor insuficient educat i s-a dat liber la toate. Contra librăriei care educă au pornit, în iureş, la atac televiziunea, internetul, cu părţile lor libertine. A început o goană după bani, pentru îmbogăţire sau supravieţuire. Legea, colo, departe. Ce le mai putea spune Hamlet, cel de găsit la librărie, „fiţoşilor” de prin cluburi, ori călcătorilor ministeriali de lege?
România actuală nu mai are nimic de împărţit cu cititul… Ai înţeles asta, bă, scriitorule, sau ce naiba eşti!