Așa scria, de la Chizătău, Ciprian Porumbescu la anul 1889.
Iar dacă tot vine primăvara — cu greu, dar vine! —, călătorul nostru neobosit prin Banat își reia drumurile cu și mai mult curaj spre unul dintre cele mai de fală sate din marginea pustei bănățene, cam de pe unde începe câmpia întinsă ca o tipsie uriașă să se mărginească cu partea deluroasă din răsăritulul provinciei. Este vorba, fără urmă de îndoială, de Chizătău. Dar cine nu a auzit de Chizătău și de paorii săi cu aplecare spre cântarea corală? Faima satului a ajuns până hăt, departe, mult dincolo de hotarele locurilor nu de azi sau de ieri, ci tocmai din secolul al XIX-lea.
Însuși marele compozitor și patriot român din Bucovina, Ciprian Porumbescu, a fost atras de satele bănățene pe care le-a vizitat. Și scria, la 1882, într-o misivă către sora sa:
„Chizătăul este un sat care, după ordinea şi curăţenia care domneşte într-însul, s-ar putea asemăna cu un oraş. Toate dovedesc starea bună materială a locuitorilor săi. Casele sunt mari şi bine curăţite, şurele şi grajdurile sunt în cea mai bună rânduială. Uliţele sunt largi, bine îngrijite, sădite cu arbori pe amândouă părţile. Podoaba cea mai de frunte a satului însă o reprezintă şcoala şi biserica, locaşuri vrednice de înalta lor menire. Şi cum e satul, aşa sunt şi oamenii…”.
Administrativ, Chizătăul ține de centrul de comuna Belinț, ce se află la o aruncătură de băț în linie dreaptă. Dar pe șosea e cam ocol, prin satele Păru și Coștei — să tot fie ceva peste 20 de kilometri.
Documentar, așezarea a fost menționată pentru prima dată în anul 1359, sub denumirea de Kyzigtew, în actele ce consemnau dijmele papale. Dar, în mod cert, pământurile mănoase ale luncii dintre Timiș și Bega nu se poate să nu fi fost locuite cu mult timp înainte.
Un document din 29 august 1359 menționa faptul că regele Ludovic I dăruia fiilor românului Ladislau moșiile Rykas (Recaș) și Kyzigtew (Chizătău), pentru slujbele credincioase făcute în luptele cu Alexandru Basarab, voievodul Țării Românești.
Referitor la etimologia numelui localității, învățatul Vichentie Ardeleanu susținea:
„Chizătău vine din maghiarul Kizető, respectiv Kyzigtew (Küzigytö), ceea ce în vechea limbă maghiară înseamnă (satul de la) gura pârăului sau dintre, probabil, două ape, ceea ce corespunde perfect situației topografice a satului”.
Această etimologie este confirmată și de către Remus Crețan în „Toponimia bănățeană — o scurtă privire asupra originilor așezărilor din partea de est a Timișoarei”. Numele este aproape neschimbat peste veacuri, dar ortografiat în mai multe feluri: Chizătău, între 1920 și 1941; Chisătău; în maghiară: 1839, 1873–1900 — Kiszetó; 1863 — Kiszeten, după 1900 — Kiszető).
Situația administrativă a localității s-a schimbat de nenumărate ori, deși satul nu s-a mutat din loc. Chizătăul a aparținut, pe rând, de: 1839, 1863 — comitatul Timiș, districtul Lipova; 1873—1920 — comitatul Timiș, districtul Recaș; 1920, 1930 — județul Timiș-Torontal, comuna Recaș; 1941 — județul Timiș, comuna Recaș; 1942 — județul Timiș-Torontal, plasa Chizătău; 1956 — regiunea Timișoara, raionul Lugoj; 1964 — regiunea Banat, raionul Lugoj, comuna Chizătău; februarie 1968 — județul Timiș, comuna Chizătău; iulie 1968 — județul Timiș, comuna Belinț.
În Evul Mediu așezarea este menționată în multe diplome medievale maghiare, apoi habsburgice, după cucerirea Banatului de sub stăpânirea turcească. Alte denumiri cu care apare localitatea sunt: Kizithew, Kysewthwthweu, Thyzythew sau Kyzethew.
Înainte de fatidicul an 1526, când Imperiul Otoman înfrânge oștile maghiare și desființează statul medieval, așezarea făcea parte din Regatul Ungariei. În timpul stăpânirii otomane (1526–1718) a făcut parte din Pașalâcul Timișoara, iar între 1718 și 1778, din domeniul coroanei habsburgice „Banatul Timișoarei”.
Auditorul imperial austriac Erler consemna, în anul 1774, că localitatea aparține districtului și cercului Lugoj, iar populația ei era în principal de etnie română (valahă).
În 1797, la recensământul bisericesc al populației ortodoxe în localitate, au fost înregistrați trei preoți: preotul Andrei Iancovici (1789), preotul Grigorie Iovanovici (1753) și preotul capelan Izrael erau Popovici (1796), care oficiau slujbe exclusiv în limba română. Ca dovadă a faptului că satul avea o însemnătate destul de mare pentru administrația habsburgică este și prezența sa pe cunoscută Hartă Iosefină a Banatului din 1769–72.
În 1778 Banatul a fost atribuit Regatului Ungariei de către împărăteasa Maria Tereza.
Ca urmare a înfrângerii Revoluției Maghiare de la 1848–49 și a reorganizării teritoriului Banatului, satul a făcut parte din provincia autonomă Voivodina Sârbească și Banatul Timișan până în 1860. După Compromisul Austro-Ungar (1867), Banatul a fost atașat Ungariei.
În anul 1914, în „Magyarország vármegyéi és városai: Temes vármegye”, dr. Samu Borovszky descrie localitatea după cum urmează: „Kiszető (cunoscut anterior sub numele de Kiszetó) este o mică localitate situată lângă râul Bega. Are 344 de case și 1.315 locuitori, majoritatea vorbitori de limbă română și de confesiune greco-catolică. Poșta, telegraful și stația de tren sunt situate în localitate. În 1456, a aparținut lui Mihály Szilágyi. În 1492, familia Rádics a ipotecat-o lui Imre Dóczi, iar în 1779 a fost atașată comitatului Timiș. În 1838 s-au înregistrată 26 ⅛ de gospodării țărănești”.
Poziția favorabilă de pe șoseaua principală Timișoara – Lugoj a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării economice a localității Chizătău. Importanța așezării a crescut odată cu introducerea căii ferate, în 1867, între cele două orașe importante ale Banatului. În aceeași perioadă a fost înființată Banca „Chizăteiana” (1896), care a oferit credite avantajoase și clasei țărănești în afirmare. Prin achiziția de utilaje agricole, unelte performante, dar și loturi de teren, mulți agricultori au ajuns la o stare materială bună.
În 1911 a intat în funcțiune calea ferată îngustă între Chizătău și Șanovița, pentru transportul depozitelor de bazalt din cariera Șanovița. Piatra de aici a fost folosită intens la construirea de drumuri. O seamă de străzi din orașele bănățene încă mai au și astăzi pavaj din piatră cubică, deosebit de durabilă. Din păcate, modernizarea a dus la înlocuirea pietrei cu asfaltul — mai ușor de lucrat, dar cu o durabilitate mult mai mică.
În timpul Primului Război Mondial, comuna Chizătău a pierdut 36 de tineri. După încheierea conflagrației, consfințită prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Chizătăul a fost inclus în Regatul României (Mari).
Ca o pioasă aducere aminte, locuitorii așezării au ridicat un monument dedicat eroilor căzuți la datorie atât în Primul Război Mondial cât și în cel de-al doilea.
Biserica cu hramul Nașterii Maicii Domnului, construită în 1827, este înregistrată în Lista monumentelor istorice din Județul Timiș, sub cod LMI TM-II-mB-06200. Alte surse dau ca dată a edificării bisericii anul 1821. Ca monument istoric, lăcașul a intrat pe lista unei finanțări de circa 3,8 milioane lei pentru renovare în anul 2025, prin programul Timbrul Monumentelor Istorice, subprogramul Edificii de cult/Restaurare.
Tot în Chizătău se mai află Casa Memorială a Șepețenilor și Casa Memorială a Răduleștilor, ce și-au păstrat structurile originale, asemenea cu ale caselor de acum mai bine de un secol.
Emanciparea națională a românilor din Banat a căpătat accente mai puternice odată cu înființarea grupurilor de țărani uniți în jurul unui cantor ori preot. Cum nu erau multe cazuri de oameni fără carte nici măcar la sate, a fost ușor ca acești țărani cu har să învețe a cânta sub conducea unui dirijor.
Corul de la Chizătău constituie prima manifestare artistică organizată și recunoscută a paorilor bănățeni din prima jumătate a secolului XX. Formația artistică din Chizătău s-a coagulat sub forma unui cor bisericesc în 1840, afirmându-se în 1857. Însemnătatea excepțională a corului constă în faptul că a reprezentat un model ce a făcut școală în Banat: urmând exemplul paorilor din Chizătău, s-au înființat coruri și fanfare în multe localități bănățene.
La începutul secolului al XIX-lea, preotul Trifu Șepețian a înființat un cor de paori în Chizătău. Urmându-i exemplul, în mai multe sate bănățene învecinate și mai îndepărtate au fost înființate coruri de paori. Corul de paori din Chizătău a colaborat adesea cu corul bisericesc român-ortodox din Lugoj, precum și cu corurile germane, participând împreună la festivaluri și concursuri.
În anul 1882 s-a consemnat a 25-a aniversare a acestui cor, fiind invitate la eveniment coruri românești și germane prietene. De asemenea, compozitorul bucovinean Ciprian Porumbescu, care la acea vreme era profesor în Brașov, a fost invitat să facă parte din juriu. După ce a ascultat corurile românești din Lugoj, Chizătău și din alte localități, el a scris, plin de entuziasm, într-o scrisoare în limba germană către sora sa, din care spicuim câteva fraze în traducere românească:
„Pot să-ți spun doar că a fost ceva special! Aici trăiește un alt popor decât al nostru, un popor care ia lucrurile în serios și cu sfințenie, în ceea ce privește misiunea și situația sa, iar din aceasta rezultă doar lucruri constante și adevărate, departe de toate fanfaronadele românești cunoscute. Corurile m-au surprins cu talentul lor. Corurile premiate au fost atât de excelente, încât corul nostru din Brașov este un fleac”.
În 1906 corul a participat, alături de cele mai cunoscute coruri bănățene, la sărbătoarea națională de la București, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie ai lui Carol I.
Marele concert coral de la Arenele Romane a dus faima corurilor bănățene în tot spațiul românesc.
În 21 septembrie 1912 membrii corului s-au numărat printre fondatorii Asociației Corurilor și Fanfarelor din Banat, condusă de Ion Vidu și Iosif Velceanu. Corul a participat la prima manifestare a asociației, Serbarea Cântecului Românesc, din 1924, de la Timișoara.
Dar cum istoria coriștilor țărani bănățeni este mult mai bogată decât am reușit să o consemnăm în această pagină, vom continua poveștile despre acest loc al corurilor și cu alte ocazii.
