Adrian Bodnaru și o nouă carte buchisită cu dichis și pricepere

164
Scriitorul timișorean Adrian Bodnaru este protagonistul unui rafinat eveniment editorial.
El va lansa un nou volum de poezie Intitulat ,,Prea bătrân pentru-Apolli–/naire, prea tânăr pentru Napoli”.
Apărută la Editura Vinea, în condiții grafice de excepție, cartea va fi prezentată de scriitorii Mircea Mihăieș și Marcel Tolcea, marți, 19 aprilie, de la ora 18:30, la Librăria La Două Bufnițe.

ADRIAN BODNARU (n. 4 octombrie 1969, Bocșa-Română), poet și editor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în revista „Orizont”, 1991. Trăiește în Timișoara.

Volume publicate: a bodnaru și alte verbe (Editura Marineasa, 1994); noi și purtate (Editura Marineasa, 1996); toate drepturile rezervate, inclusiv Suedia și Norvegia (Editura Brumar, 2000); Versuri și alte forme fixe (Editura Brumar, 2002); Ziua de apoimâine (Editura Brumar, 2004); O legătură de chei (Editura Cartea Românească, 2010); Dictando (Editura Diacritic, 2012); POLIversuri (Editura Diacritic, 2012); Cifra latină (Editura Diacritic, 2013); O vară întreagă sau mai multe la rând (Editura Eikon, 2017); Cidul berlinei (Editura Aius, 2017); UNIVversuri (Editura Aius, 2018); Câteva clipe, spre seară (Editura Tracus Arte, 2019); Timișorela (Editura Brumar, 2019); Poezile și nopți (Editura Junimea, 2021).

Traduceri: Vicente Huidobro, Altazor (Editura Diacritic & Brumar, 2012), în colaborare cu Ilinca Ilian.

Prezent în antologii de poezie și în majoritatea revistelor literare. Susține, din 2003, în revista „Orizont”, o rubrică permanentă în versuri.

Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara (2000, 2004, 2010, 2012, 2018). Premiul special pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara (2012). Premiul Asociației Editorilor din România (pentru excelență redacțională: 2003, și pentru cea mai interesantă colecție: 2000, 2003). Premiul Pro Cultura al Consiliului Județean Timiș (2006).

Adrian Bodnaru este — rămâne — unul dintre poeţii importanţi din vestul ţării. Aş putea să spun din Banat, fiindcă e născut într-un oraş care a dat României poeţi, cineaşti, editori, care organizează, anual, Festivalul „Tata Oancea”. Tata Oancea e primul maestru al poeziei dialectale româneşti.

Domnul Bodnaru e un bănăţean de seamă, dacă e să înţelegem cum se cuvine istoria literaturii: după locul naşterii, Bocşa, e al Banatului, dar oltean pursânge, dacă ne gândim la copilăria, adolescenţa, la anii de fotbalist ai tânărului Adrian. Prima etapă poetică s-a născut sub protecţia — patronajul? modelul poetic? — lui Şerban Foarţă, cu iubirea de armonie a paginii, de acurateţe a discursului poetic. Înşurubat pe o idee, pe un gând, aşa cum spune/scrie, într-o fertilă năşire, Marcel Tolcea.

Aşa că ultimele volume ale domnului Adrian Bodnaru mizează pe arta despărţirilor. Puţini dintre poeţii generaţiei sale stăpânesc cu atâta forţă — cu atâta eleganţă — arta deconstrucţiei. Din versul de odinioară rămâne un semnal pe care l-am descoperit, poate, şi în ultima ştire a dezastrului TV sau în penultima poveste cu un cutare şef de stat. A fost el şi în ultimul poem al Maestrului? Sau al lui Adrian Bodnaru? N-a fost, dar în ultimul poem poate exista. Cuvântul cel frumos atrage rima, cuvântul cel bun pe care îl ştim — îl ştiam de demult. Ele — cuvintele frumoase — atrag o poveste miraculoasă care ne arată că poetul nu stăpâneşte doar arta deconstrucţiei, ci — sub semnul povestirii — arta deconstruirii construcţiei. Construcţia putea fi Casa Pionerilor, Concorde, Familia Ewing, Vasco da Gama, Brahms ş.a.m.d. Sau „Un semn de carte”, care ar arăta unde e locul fiecăruia?

Adrian Bodnaru ne oferă o carte frumoasă. Mai încape discuţie?

Cornel Ungureanu

Adrian Bodnaru aduce mai mereu, în cărțile sale de poezie, cuvinte despre oameni și lucruri care, cumva, nu mai sunt încă nici prea vii, nici înainte de moarte. Poate din această pricină ele se decojesc de sine, în silabe ce se comportă când asemenea magneților naturali, când într-o altoire stranie. Ce traversează, într-o rupere de diftong — să spunem pentru cartea de-acum — tărâmuri, epoci, tristeți, despărțiri, vârste, neliniști, spuse-nespuse.

Marcel Tolcea

 Puţini poeţi au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Făcând abstracţie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, ruptă, întreruptă…  Retoric vorbind, figurile-i de predilecţie sunt tmeza şi hiperbatul, — adică „tăietură” şi „trecere dincolo, ieşire (din cadru), depăşire”. Ceea ce presupune un, dacă vreţi, sadism faţă de sintaxa unanimă şi de obştescul material verbal. În care el, poetul, tăia ca-n carne vie. Verbul din urmă e la imperfect pentru că, azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai blajin, mai molcom, mai netăios, mai puţin… tmezo-hiperbatic în ceea ce priveşte scriitura, va fi trecut din geometrismul cutărui stil cvasi-cubist, constând în angularităţi, în colţuri, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), într-o Kugelgeometrie mai blândă, în care prevalează sfera, ovalul, curba şi voluta, sinuozităţile sau tandrele meandre. Chiar exerciţiul voluntar (şi atitudinea voluntaristă) din care decurgea pecetea-i stilistică atât de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea (ca şi cu soarta-i ca atare), a unei resemnări fireşti, ce e un fel de oboseală a simţurilor şi a cărnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie „la spartul nunţii, în cămară”, la ceasul zorilor mahmuri, în cenuşiu şi abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără „glorie”, — dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii şi înlănţuitoare, aproape magice, de neuitat.

   Şerban Foarţă

Sintaxa contorsionată, răsucirea violentă a lexicului, privirea piezişă spre amănuntul vieţii, spre fragmentele greu accesibile ale (in)vizibilului trădează, la Adrian Bodnaru, o problematică raportare la ceea ce, preţios, se numeşte ontologic. O veşnică fugă spre margine, o patinare vicioasă pe buza prăpastiei asigură combustia internă a poemului. Delicat ca o stampă japoneză, sensul poetic e şi inamicul propriei forme: virulent, şocant, agresiv cu program.

Poemele lui Bodnaru par deseori construcţii contra naturii: rescrierea dublei, fascinantei, simultanei ermetizări şi dezermetizări a realităţii. Cu toate acestea, poemul nu e doar dezvrăjire a lumii, ci şi încercare de a compacta sensurile şi imaginile. Din acest motiv, Adrian Bodnaru se poate mândri cu o invenţie de calibru, al cărei patent pare să-l ignore, deşi până acum a uzat şi abuzat de el cu infinita graţie a copilului fascinat de magia unui imens magazin de jucării: poezia CD! O poezie în care cubul lui Rubick şi evantaiul doamnei Butterfly sunt faţa şi reversul aceleiaşi eterne, etanşe, eterice, eteroclite vulnerabilităţi.

 Mircea Mihăieş

Poetul face tot ce poate ca să „strice” expresiv sintaxa textului, procedând, ca pe vremuri, Arghezi, la deplasări de cuvinte, intercalări, devieri de la comunicarea liniară. Se poate sesiza chiar o oarecare amprentă barbiană, uşor ermetizantă, trimiţând la ambianţa din jurul Jocului secund. Efectul e mai ales de insolitare a expresiei, surprinzătoare prin aceste mutări pe mica tablă de şah a poemului, ieşind aşadar din tiparul aşteptat, pentru a crea mici momente de uimire, în solidaritate cu neobişnuitul căutat prin asocierile de termeni îndepărtaţi, creatoare, ca la suprarealişti, de „scântei revelatoare” datorate diferenţelor de tensiune dintre ei. Presupusul „automatism” al unor asemenea contiguităţi îşi împarte, însă, promisiunile de „revelaţie” cu partea de calcul, evidentă şi ea, prin care prinde contururi mişcate fraza poetică. Se poate deduce şi înclinaţia ludică a autorului, ce se amuză fin punând la cale acest joc între armonii şi turbulenţe, ce-l califică şi ea ca pe un amator de ars combinatoria, prin intermediul căreia distanţele dintre trăire şi scriere sunt, în esenţă, anulate.

Adrian Bodnaru e, în fond, un sentimental, registrul dominant al scrisului său este cel al tandreţei, al unei delicateţi copilăreşti a apropierii de lumea în genere modestă, a obiectelor lipsite de aură moştenită, a căror putere de rezonanţă se vrea reabilitată. E şi acesta un „minimalism” sui generis, în măsura în care dezvoltărilor retorice ale frazei li se preferă sugestia prin notaţii cumva „pointiliste”, cu luminozităţi mai degrabă discrete, interstiţiale şi momentane, ale obiectelor aduse uneori în vecinătăţi nu tocmai familiare.

Ion Pop

 Totul curge în acest univers al copilăriei minţii în căutarea jocului, în căutarea senzaţiilor noi, fără consemnul titlurilor, fără opreliştea simbolurilor, fără apăsarea metaforei; e o metamorfoză subtilă în care cunoaşterea e inutilă, iar ştiinţa şi logica superflue.

Chiar dacă aparţine generaţiei ’90, poetul timişorean ţinteşte spre o estetică „nonzecistă”, străină oricărei generaţii, dar inspirată de poetica avangardei. Într-o epocă a crizei, a catastrofelor filmate în direct şi a şocului tranziţiei, poetul invocă miracolul şi foloseşte misterul ca pe nişte posibile elemente curative ale spiritului alienat. Dar accepţi, ca pe o provocare, numărul de prestidigitaţie al unui jongler al cuvintelor care se joacă cu mintea ta, cu puterea ta de imaginaţie, cu dorinţa ta de a risca, de a sări în vid.

 Gheorghe Mocuța

Lui Adrian Bodnaru, ar spune mama, „i se vede sâmbăta de sub duminică”. Asta însemna, în copilărie, că sunt amănunte în ţinuta mea care trădează în zi de sărbătoare ziua de lucru. Aplicat la poezia lui, zisa mamei s-ar traduce astfel: pe Adrian Bodnaru nu-l interesează copacul, ci cauza copacului, nu-l interesează poezia lumii, ci poeticitatea ei, nu ora, nici cadranul, ci mecanismul ceasului. Din punct de vedere politic, el scrie o poezie liberală: individul lingvistic e favorizat în relaţia cu discursul-stat. Din distanţa (nu din fractura!) dintre cuvinte se naşte în poezia lui Bodnaru o tensiune şi un arc electric, ca acelea dintre polii unei baterii Volta. Un arc electric se creează din relaţia dintre discurs şi ontologic, ceea ce face ca poezia lui Adrian Bodnaru să se constituie într-un corp extrem de frumos şi de elegant, cu largă autonomie faţă de ordinea sintactică a lumii.

Pe scurt: e foarte bun.

Ion Mureşan

Pentru Adrian Bodnaru, lirica e sintaxa prin care lumea cu o aparentă coerență se desface, savant şi sincopat, în componentele ei tensionale; peisaje, oameni, conserve răsar astfel de sub pasta difuză a clipei şi scânteiază… Sunt urme deplin relevante ale tăieturii proaspete pe care, din respect pentru sine şi pentru inteligenţa cititorului, poetul nu o bandajează în retorică, lăsând-o la vedere.

 

 Ovidiu Pecican

 

Putem afirma, fără urmă de îndoială, că Adrian Bodnaru este de profesie poet. Un profesionist, căci meseria lui e brăţară de aur, iar dacă i-ar fi echivalate cuvintele în metalul preţios, ar fi unul dintre cei mai bogaţi poeţi în viaţă. El este, totuşi, unul dintre discreţii dereglatori de sisteme şi unul dintre marii poeţi ai lumii de pe strada sa. A trăi poetic nu este o exagerare în cazul său.

Posedând un stil greu de confundat, el a reuşit într-un fel cu totul particular să se reinventeze cu fiecare apariţie editorială, nu a eşuat în autopastişa sterilă şi în manierismul facil. A găsit întotdeauna resursele pentru a-şi rearanja materialul poetic care este de o familiaritate bizară. „Meşteşugul” poeticesc este dublat, în cazul său, de abilitatea genuină de a produce, de la nivelul fiinţării, perturbări instanţei emiţătoare.

El lucrează pe spaţii mici, contorsionează sintaxa până la a o preface într-o pastă sfârâitoare. Nu este mai puţin adevărat că viziunile sale au ceva din insolitarea şi derularea onirică specifice suprarealiştilor, altoite pe ermetismul mallarmean. Jucărioarele lingvistice ale lui Adrian Bodnaru nu sunt menite a trezi curiozitatea şi fascinaţia faţă de un product de artizanat poetic, ele au statutul unor capodopere în miniatură ce ocupă întotdeauna prim-planul în vitrină.

 Silviu Gongonea

Poezia lui Adrian Bodnaru (…) este vie și fascinantă ca un caleidoscop al imaginilor și al structurilor cu numeroase fețe, detectabile simultan sau pe rând, în funcție de unghiul de vedere ales. Este multidiscursivă ca un carnaval de măști. Desi prima impresie este de elaborare îndelungată, la o lectură atentă frapează naturalețea de ansamblu și gestualitatea aproape în sens ceremonial, specifică saloanelor strălucitoare ale balurilor sau spațiilor de grație care se creează în jurul ritualurilor trubadurilor.

Lucia Simona Dinescu

 

În ritmul cu care și-a obișnuit cititorii, Adrian Bodnaru revine cu o nouă carte. Nu e de mirare, pentru că poezia este (pentru el) o formă de respiraţie. Calibrată în funcţie de trăiri pentru care acroșajul cultural funcţionează uneori ca activator, alteori ca sintetizator, răsuflarea poetică are neașteptate ruperi de ritm și continuităţi infatigabile. Face salturi și își păstrează cursivitatea.

În epoca șablonului lingvistic, Adrian Bodnaru explorează sursele logice și resursele semantico-sintactice. Le evaluează capacitatea de a-i stimula neuronii dopaminergici. Ori de a-i aminti anxietatea. De la un text la altul, migraţia entităţilor ficţionale și flexibilitatea sintaxei schiţează conturul unei lumi care pare o jucărie hibridă, situată dincolo de capacitatea de explicare raţională, dar care ar putea exista într-o altă ordine a lucrurilor.

Grațiela Benga

 Adrian Bodnaru este, pentru mine, Poetul, prin excelență. L-am citit întotdeauna cu imensă plăcere și cu intensă raportare la omul care continuă să scrie și să-și fumeze țigara, celebrând, cu voce gravă, toposuri interioare, rațional, cadențat, adevărat. Pe alocuri, sofisticat. De esență tare, poemele croite-n urban și-n sintactice, rafinate impulsuri, în praf și-n înalte ambarcațiuni astrale, suferă importante mutații în fibra lor intimă, de la un volum la altul. Cu o tehnică dusă la un nivel de care nu se apropie prea mulți poeți, nici de-acum, nici de-altădată, pe textele lui Bodnaru se pot ține adevărate cursuri de scriere creativă.

Simona Constantinovici

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ