Despre greci am avut întotdeauna o prejudecată. Poate şi din literatură, din istorie („să nu te încrezi în greci nici când îţi fac daruri”), din povestirile celor care îi cunosc mai bine, de fapt nici nu contează prea mult de unde, dar am avut mereu impresia că sunt oameni destul de leneşi, în care nu poţi avea prea multă încredere şi faţă de care trebuie să ai mereu grijă să nu te păcălească.
Spre deosebire de ei, ba chiar la polul opus, îi vedeam pe nemţi, oameni harnici, serioşi, care se ţin de cuvânt („ein man, ein wort”) şi care pun mare preţ pe lucrul bine făcut… deşi la partea cu „lucrul bine făcut”, ultimii doi ani ar fi trebuit să-mi dea de gândit.
Iar despre noi, românii, ne putem lăuda cu… cel mai bun internet din Europa şi chiar printre cele mai bune din lume.
Care e însă legătura dintre greci, nemţi şi internetul românesc? Ei bine, este, şi încă una care mi-a răsturnat toate prejudecăţile. Dar să o luăm cu începutul.
Primul contact, cu grecii. Cei de la OTE, care care au preluat Romtelecom-ul. A fost în perioada în care lumea începea să-şi instaleze internet acasă. Cei foarte tineri probabil nici nu-şi imaginează cum era să nu ai internet. Cu o oarecare strângere de inimă, cu prejudecăţile mele despre greci, am semnat contractul cu ei pentru instalarea internetului. În zona în care locuiesc, la vremea respectivă nici nu aveam altă opţiune. Suspiciunea mea a crescut şi mai mult când mi-au spus că primesc şi un laptop cadou, în calitatea mea de client nou. Vă daţi seama? Grecii mi-au făcut un cadou. Mă aşteptam la ce e mai rău. Într-adevăr, serviciul nu era grozav, sistemul acela pe firul de telefon, viteza era slăbuţă, dar era exact ceea ce semnasem şi ceea ce plăteam. Şi era stabil. În trei ani, cât a ţinut contractul, nu a picat niciodată. Iar laptopul cadou funcţionează şi în ziua de astăzi, chiar dacă e deja depăşit tehnologic.
Dar eu, ca românul. Care, când a primit ce a vrut, vrea mai mult. Aşa că, după ce s-a încheiat contractul cu grecii, m-am mutat la RDS. Oferta era de-a dreptul… electorală. Mai mult, mai bun şi mai ieftin. Şi nici nu mai erau greci. Erau de-ai noştri, de încredere. M-am convins repede de greşeala făcută. Degeaba avea internetul viteză de zbârnâia, dacă pica exact când îmi era lumea mai dragă. Şi chiar de câteva ori pe zi. M-am bucurat când s-a încheiat perioada contractuală. Problema era acum în cine să mai am încredere.
Şi chiar când stăteam în cumpănă, apare soluţia salvatoare. Romtelecom-ul, adică grecii ăia în care nu poţi avea încredere, este preluat de nemţii de le Telekom. Asta e, mi-am spus. În sfârşit vine o firmă nemţească, mare, oameni serioşi, lucru bine făcut. La ei mă duc. Tehnologia, tot cea veche, pe firul de telefon. Nu-i nimic, îmi spun, măcar e stabil. Şi a fost. Vreo câteva luni. După care au început problemele, sesizări, certuri cu operatorii de la Deranjamente, echipe venite după 48 de ore (că aşa e prevăzut în contract). Iar ultima găselniţă, când suni la deranjamente, după ce răspunde robotul care te plimbă printr-un meniu întreg, ştiţi voi, din acela cu „pentru limba română apăsaţi tasta 1”, „pentru internet apăsaţi tasta 2”, „pentru deranjamente apăsaţi tasta 3”, „introduceţi codul numeric personal”, după ce asculţi câteva reclame şi eşti avertizat că „această convorbire este înregistrată”, acelaşi robot te anunţă că „toţi operatorii sunt ocupaţi în acest moment, reveniţi mai târziu” şi legătura se închide. Am revenit mai târziu, şi a doua zi, şi a treia zi… acelaşi lucru. Ăştia sunt nemţii cei serioşi? Am început să-i regret pe greci.
Am eu prejudecăţi ori s-a întors lumea pe dos?