De când cu Metallica la București, cuvântul „părere” stă, pentru mine, cu un etaj mai jos în dicționar. Mai aproape de „închipuire” decât de „opinie”. Poate și pentru că, prin 2017, în preajma numirii lui Grindeanu în funcția de premier, am ieșit dintr-un club timișorean înainte de a-și începe Robert Turcescu și trupa recitalul. Sau de-a tranșa discuția pe care o purtasem cu un comesean despre ISBN-ul fără carte propriu-scrisă din CV-ul matematic al viitorului prim-ministru de-atunci. Nu am făcut-o ostentativ — nici nu aveam cum din postura (aceeași până azi) în care eram în iarna pomenită. Ci fiindcă mi s-a părut firesc să nu ocup, absolut degeaba, un loc dorit de cineva pentru care participarea de partea bună a istoriei din acea seară era esențială. Partea mea bună putea lipsi la numărătoare și mi-am continuat noaptea nu neapărat cum spune Bacovia, ca „Edgar Poe…”, ci mai degrabă ca-n poemul „Un vis într-un vis” al scriitorului de peste Ocean.
„O părere într-o părere”, aș spune astăzi, după Eurovision. Unul pe care l-am abordat cu sonorul în șoaptă, fiindcă nu de puține ori televizorul meu e mut ca un acvariu în care nu prea m-așteptă Peștișorul de Aur.
„Bun și de bronz”, mi-am zis la finele show-ului de la Viena, „ca să-mi îndeplinească și mie o dorință pe măsura locului de pe podium: călduță, dacă nu fierbinte”. Și mi-a îndeplinit una, pe care n-o mai știam vie de mult, printr-o mulțime de voci care au comentat performanța Alexandrei Căpitănescu. Dorința, secretizată în mine, de revanșă în fața horoscopului, ASE-ului din anii ’80 al lui Hagi (cu amendamentul de rigoare), studiilor (cât mai scurte) de securitate națională sau globală, „medicinei” anti-vacciniste (nu doar din perioada Covid-ului), ocultei mondiale. Dorința Fizică — și scriu astfel, nepedepsit, sper, măcar de partea celor care citesc majuscula, pe care nici meditațiile lui Iohannis, nici olimpiadele lui Nicușor nu mi-au îndeplinit-o. Și care acum, întorcându-mă la muzică, a sufocat cele cinci octave ale absolventului de Matematică și ocupant al locului patru la Eurovision 2006, Mihai Trăistaru.
De la mici la mijlocii și mari, comentatorii momentului au turnat materia Fizică în soclul Alexandrei. Nu o dată am auzit că Alexandra Căpitănescu este absolventă de Fizică și masterandă la aceeeași facultate a Universității București, specializarea Fizică Medicală. Ba mai mult, s-a remarcat, într-o eliberare din corectitudinea politică a zilei, specifică momentelor și schițelor noastre de glorie, că Alexandra a studiat și studiază Fizica, nu Comunicarea sau Științele Politice. Fizica mitică, la zi, a lui Einstein, nu securitățile la fără frecvență ale lui Coldea. Iar apogeul a fost atins la TVR, de un specialist în Eurovisioane, care a numit-o pe solista trupei ce ne-a reprezentat cu atâta succes „cercetătoare”. Asta ca să nu uităm că, deși dăm semne de solidaritate cuantică, trăim totuși pe tărâmul horoscoapelor, nu pe celălalt, al cunoașterii. Recunoașterii?
Și iată cum atât de nepopulara, în rândul tinerilor, și minuscula, între facultățile universităților românești de azi, Fizică a devenit, peste noapte și spre bucuriile muzicii mele mai mult sau mai puțin ușoare, materia de altădată. Cea imediat după Matematică, vorbind în științe. Ca Poezia după Muzică, în arte. Republica Moldova după România, în țări? Sau 3 după 10, în puncte?
