Am fost să văd filmul „Diavolul se îmbracă de la Prada — 2”. Bun, dar nu impresionant. Salvarea a venit din partea câtorva actori, între care, de departe, s-au detașat Meryl Streep, Anne Hathaway, Emily Blunt și Stanley Tucci. Decoruri foarte realiste, costume superbe, o viziune regizorală adecvată timpului, stropul necesar de corectitudine politică. Dar, pe alocuri, pasaje plicticoase. Dintotdeauna am avut rețineri față ceea ce se cheamă un remake. Sunt încolțit de bănuiala ori chiar de temerea că ar putea fi vorba doar despre o ciorbă reîncălzită. Nu a fost cazul acestui film, chiar dacă subiectul este — și nici nu cred că putea fi altul! — cel inițial abordat: intrigile din lumea modei. O lume care mizează pe imagine, relații, jocuri murdare de culise, prietenii de conjunctură și inevitabile trădări. Pe scurt, o lume care livrează celor dispuși să o privească o imagine paradisiacă, dar care, în interiorul ei, este pur și simplă putredă. Ținutele luxuriante și de o perfectă eleganță au doar rolul de a-ți lua ochii, de a te narcotiza până la exaltare. Frumosul grandilocvent este gândit doar pentru a-ți vinde un mod — sau poate chiar un model — de viață pe care cei mai mulți dintre oameni nu și-l permit și nu și-l vor putea permite niciodată. Bârfa, „cuțitul” înfipt între omoplați, mai ales atunci când te aștepți mai puțin, interesul meschin, dar și ajutorul venit în mod surprinzător atunci când ești pe marginea prăpastiei și aproape nimeni nu-ți mai dă nicio șansă sunt ingredientele din care pare să fie alcătuită lumea modei. O lume la fel de „perfectă” ca și cea politică, inclusiv cea de pe la noi.
Într-adevăr, păstrând proporțiile, cred că și cei care fac politică — inclusiv în România — nu se comportă altfel decât precum personajele din „Diavolul se îmbracă de la Prada”, în ce variantă vreți dumneavoastră: cea originară sau cea reinventată. Este suficient să-i privești pe politicienii români. Cei mai mulți sunt foarte bine îmbrăcați. Costume superbe, pantofi impecabili, accesorii de mare valoare (ceasuri și bijuterii care ajung, deseori, la zeci de mii de euro). Își zâmbesc azi și se critică mâine. Țes intrigi și alianțe la nesfârșit. Se jură că tot ceea ce fac slujește poporului și intereselor acestuia. Curios este că, invariabil, zelul lor în a servi națiunea le procură o bunăstare pe care cei mai mulți dintre alegătorii lor nu o vor dobândi niciodată. Ca și în filmul mai sus evocat, și în politică imaginea este aproape totul. Echipele de regizori, scenariști și textieri sunt într-o continuă și neistovită competiție. Un anonim poate ajunge astfel foarte repede un „politician cu greutate”; un ticălos devine onorabil, iar un neputincios este reconfigurat într-un geniu. De pildă, unul al economiei, al reformelor, al matematicii sau pur și simplu al politicii. Într-o astfel de lume, cu resursele necesare, practic, oricine poate fi recuperat sau reevaluat, așa cum, la un moment dat, o spunea fostul Președinte al României, Traian Băsescu, un guru dovedit al ticăloșiei. Azi poți fi un prinț, iar mâine, un cerșetor. Totul e fluid, friabil și, implicit, fetid. Atunci când ajungi în postura de a face politică, primul lucru pe care ar trebui să-l înveți — și să o faci foarte bine! — este că, în lumea guvernării, încrederea în semenii tăi este moneda cu cea mai mică valoare de întrebuințare. Machiavelli a fost un profesor desăvârșit. Totul e să te îmbraci bine, să înveți câteva fraze însumând nu mai mult de 100 de cuvinte (cu tot cu cele de legătură) și să mizezi pe imagine. Coafura, obrazul bine îngrijit, costumul ca scos din cutie, cămașa vitriolant de albă, o cravată în culoarea potrivită și gata, te-ai făcut om. Și nu unul oarecare, ci om politic. Studiile și experiența profesională anterioară nu mai contează. Important este să fii capabil — sau alții să aibă această pricepere — să generezi și să pui la dispoziția celor de al căror vot depinzi imaginea pe care ei abia așteaptă să o prizeze cu voluptate. Îmi aduc aminte, prin 2014, cât de admirativi se uitau unii dintre semenii mei la proaspătul atunci Președinte Klaus Iohannis. Star de cinema, domnule! Înalt, înzestrat cu un zâmbet hollywoodian, înveșmântat în niște costume care-i veneau „ca turnate”, impecabil bărbierit și frezat, dl Iohannis vrăjea și copleșea. Asta până când oamenii s-au plictisit. Era și timpul. După mijlocul celui de-al doilea mandat (nu mai devreme, că publicul cinefil are nevoie de timp să se dezmeticească), de la o zi la alta, același mândru domn Iohannis a devenit cumplit de nesuferit: excursionist, laș, lipsit de voință politică, incapabil, conivent, lacom, trădător, corupt, ne- sau anti-reformist. Grupa de epitete pur și simplu s-a schimbat. Alții se pregăteau și, mai precis, erau pregătiți să-i ia locul. Regia și scenariul erau minuțios gândite. Iar povestea alegerii noului Președinte Nicușor Dan este deja bine cunoscută. O adevărată epopee cinematografică! Dintr-un băiat ciufulit și plutitor, echipa corespunzătoare de pregătire a făcut un bărbat de-a dreptul oscarizabil. A apărut costumul corespunzător, cu tot cu cămașa și cravata aferentă. obrazul s-a netezit, iar părul a început să-i cadă cuviincios (și cred că aici cei implicați în astfel de preparative au avut mult de lucru). Deși mai sunt ceva probleme în execuția partiturii și, implicit, în aprofundarea rolului (nu am spus și în înțelegerea lui!), rezultatul — trebuie s-o recunoaștem! — este pur și simplu extraordinar. Președintele în exercițiu stăpânește binișor scena politică, iar în jocurile de culise a devenit maestru. A înțeles că, în lumea politică — la fel ca și în cea a modei — prieteniile nu pot fi altfel decât conjuncturale și, desigur, interesate. Mizează pe Constituție și pe formalismul instituțional. A priceput că atâta timp cât nu părăsește acest model interpretativ, rămâne actorul principal al jocului politic. Acela care dă replica numai atunci când vrea și cui crede el de cuviință. Acela care nu este dispus să primească replici de la oricine, oricum și oricând. Astăzi și, cel mai probabil, câțiva ani de acum încolo, dl Nicușor Dan se va bucura de lumina, dar și de căldura reflectoarelor, în calitate de prim actor al scenei noastre politice. Nici nu are nevoie să fie apreciat de toată lumea. Aduceți-vă aminte! În filmul mai sus evocat, personajul interpretat de Meryl Streep este mai degrabă unul detestat. În fond și la urma urmei, avem de-a face cu un diavol, o creatură versatilă, tăioasă, răutăcioasă, lipsită de empatie, zeflemitoare, ba uneori chiar batjocoritoare, dar, paradoxal, neașteptat de simpatică. Un melanj ce face din ea un personaj care, fără să deranjeze prea tare, este, în cel mai bun caz, unul amoral. Sau, mai corect spus, racordat la propriul sistem de valori. Pe care mulțimea de admiratori nu-l contestă ori nu are dispoziția de a-l contesta. Știți de ce? Pentru că, potrivnic a ceea ce vi s-a spus în ultimii ani, viața nu bate filmul niciodată.
