E prima duminică din mai și deja ultimul bal. Aici se termină vacanța de-ntâi. Care, mai mult decât oricând, anul acesta a făcut deliciul meteorologilor.
Însă nu sunt la Vama Veche. Și totuși, la prânz, în lumina orbitoare a soarelui, poate și din cauza unei nopți de sâmbătă lungi cu un prieten, mă aflu, fără să știu, tot într-o vamă. Și parcă tot la fel de veche.
Sunt pe strada Apateu și mă bucur de căldură, de spațiu, de pomi înfloriți, de verdeață. Casele se înșiră ca într-un sat bănățean dintotdeaua. Liniștite, curate și la trup, și la suflet, însoțind pașii unei femei cu batic ce ce-ntoarce de la biserică. Nimeni în afara ei și a mea, pe stradă.
Tocmai ieșisem din curtea unde fusesem invitat de o cunoștință ce-și vizita, în trecere, părinții. Cu ceva timp în urmă, tatăl doamnei îmi spusese că, pe vremuri, zoni i se zicea Munkás. „Muncitorul”, aprobasem atunci, în acest colț atât de idilic al Lunei — cartierul Lunei.
Fiica lui e una dintre cele mai blânde ființe pe care le-am cunoscut pe pământ. Și pot spune, cu mâna pe inimă, și în aer. Nicio stewardesă nu a-ntrecut-o până acum în blândețe, deși câteva chiar au încercat. Pe-aproape a fost o domnișoară de pe un zbor Lufthansa, care, după ce i-am cerut un whisky, s-a scuzat o clipă întorcând-se cu un pahar de sticlă și cu un zâmbet dintr-o altă epocă a zborului uman.
Dar să cobor înapoi, pe stradă. Pe Apateu, unde se arată, la fel de toropit de căldură, un magazin-bar în afară lanțurilor a tot cotropitoare. Un ABC independent și sigur pe sine ca patronul după o slujbă frumoasă la biserica din Prințul Turcesc.
Pustiu de departe, buticul se dovedește altfel de-aproape.
În fața lui răsare un om cu o bere-n mână, iar un altul apare de nicăieri parcă pentru a nu lăsa impresia că primul vorbește singur. Și e „mut” — nu scoate un cuvânt, în ciuda tăriei pe care-o bea.
Primul începe să se spovedească: „Aseară m-am dat la sticla aia de votcă de un kil. M-am trezit pe la șase azi-dimineață rupt de foame. Mi-am încălzit ciorba și am terminat votca.”
Își aprinde o țigară, așteptând parcă să primească o replică. Nimic, doar frâna unei biciclete de pe care coboară al treilea ins: „Ce faci, nenorocitule?!” „Beau o bere”. „Ai țigări?” „De-astea, de contrabandă, vrei?” „Nu mă, am eu dacă vrei tu: Marlboro și Dunhill slim. Da’ Marlboro de-ăla albastru, nu roșu. 20 de lei.” „Nu vreau, am de-astea, Marble — 15 lei.”
Biciclistul se întunecă mai mult decât e și mă privește suspicios. La fel, vorbitorul. Iar „mutul” devine curat beznă.
„E frumos pe-aici”, îi zic însoțitoarei mele care ajunge și ea la butic să cumpere înghețată „pentru bunica”. Și durează parcă o eternitate să-i recunosc vocea. Partea întunecată a vocii ei atât de blânde: „De-aici începe Kuncz-ul”. De fapt: „De-a-ici în-ce-pe Kun-czul”.
E rândul meu să tac, iar al ei, să nu mai adauge nimic. Fiindcă pur și simplu totul fusese spus.
