Vreau să cred că aceste rânduri îmi sunt dictate de echinox. Și, chiar dacă sunt scrise în 22 septembrie, nu neapărat de cel calendaristic, ci de echinoxul din mine. Fiindcă prea multă zi strică la fel ca prea multă noapte.

S-au înmulțit, se spune, cei ce cred că Pământul e plat. Că e o farfurie. Una adâncă, un bol de supă? Atunci, de ce nu mi-aș lua libertatea să privesc și eu lumea noastră ca pe un stadion? În care însă tribunele laterale, locul spectatorilor, sunt tot mai înguste, iar peluzele (fie ele Est sau Vest, Nord sau Sud), locul ultrașilor, tot mai ample. Și asta fiindcă terenul se scurtează parcă pe echinox ce trece, încât mă tem să nu se reducă la o tușă, indiferent care: linia de centru sau linia porții. Și „în iarbă” să se joace singurul joc posibil: mersul pe sârmă.

Dar azi e încă vremea stadioanelor clasice — MAGA, așa ca azi-noapte? Și e o atât de frumoasă vreme de toamnă astronomică, încât mă simt singur printre mămici (diminutiv obligatoriu în presă) în marginea unui loc de joacă din atât de timișoreanul cartier Circumvalațiunii. Unde am grijă să mă așez pe o bancă de pe latura lungă a terenului, ca spectator, ca un echinoxist al jocului, al înfruntării din arenă — nu ca un ultras! Și unde, în scurt timp, primesc lângă mine o venerabilă doamnă despre care aflu că e medic, are un copil de asemenea medic în Austria și că, firește, e foarte singură la cei peste 80 de ani ai săi. Mai mult, că e speriată de grupul de adolescenți care fumează și beau energizante la câțiva pași, sprijinind unul din zidurile cândva celebrului complex Favorit. Argumentele ei sunt limpezi, dar și contra-argumentele mele sunt ca „Ozana cea frumos curgătoare”. Iar ca să o încurajez și să-mi sărbătoresc echinoxul ființei cum se cuvine, mă transform în avocatul lor. Ce Selly, ce festival, ce trap, ce țigări, ce alcool, ce altele! Sunt și ei niște teribiliști care-și trăiesc transformările. Și eu am fost, în fond, un amestec de Sepultura sau Rammstein și Angela Similea sau Mirabela Dauer (fiindcă adolescența nu e numai neagră sau dură, ci și angelică sau chiar mirabilă, nu?!) la anii lor. Și eu am fost „huligan”. Până la urmă, și Eliade…

„Nu, nu”, îmi tot spune doamna, care, desigur, recunoaște că și ea a fost adolescentă. Dar… „Ei sunt mult mai răi, sunt violenți ca niște ultrași, sunt periculoși pentru noi, bătrânii.” Eu însă, „nu și nu!” „Sunt de fapt timizi, se sperie repede! Cine n-a tras un fum de țigară și n-a băut o bere după orele de liceu?!” Și argumentele mele se înșiră ca inteligența artificială izvorâtă direct din umanioarele interbelice.

Iar minutele trec. Și pe terenul de joacă, unde fiică-mea de opt ani le întrerupe curgerea. „Mi-a dispărut pistolul!” Mă uit în jur, nimic! Funeraliile MAGA de cu o noapte în urmă îmi trimit câteva flash-uri ca niște BMW-uri furate, conduse de adolescenți pe o ulița unui sat din pusta bănățeană. O mămică îmi sare în ajutor: „L-a luat unul din băieții aceia mari cât vorbeați cu doamna. Eu am crezut că e al lui, altfel…” Eu însă nu las garda jos, în timp ce partenera mea de dialog schițează un zâmbet de învingătoare: „Era un pistol cu apă!” Iar fiică-mea îmi sare în ajutor, punând paie pe foc: „Niște adolescenți!”