Dacă tot am ajuns cu pașii în ultimele două episoade pe valea Timișului în zona Căvăran (comuna Constantin Daicoviciu) dar și satul aparținător Mâtnicu Mare unde ar fi foarte multe de văzut și de povestit, nu putem să nu vorbim despre un fiu al acestei din urmă așezări ce a fost important personaj politic al provinciei noastre.
Avocatul Otto Roth a avut ideea dar a și condus vremelnic una din cele mai efemere construcții statale din tot continentul nu numai de pe la noi. Poate unii au auzit de Republica Banat dar, deși timpul a trecut, cam preț de un secol de atunci, încă nu sunt prea clare și bine definite toate aspectele acelei „republici de carton” cum au numit-o unii cercetători. Alții nici măcar nu o menționează în scrierile lor, iar cei mai mulți chiar cred că a fost ceva extrem de nociv. Toate reziduurile sociale și politice ce otrăveau viața locuitorilor bănățeni în perioada încheierii primei conflagrații mondiale și ideile revanșarde de atunci ce au mai dăinuit încă multă vreme după acea epocă ar trebui aruncate la gunoiul istoriei și poate ar trebui povestit, măcar, dacă nu studiată temeinic perioada tulbure de atunci cu detașarea specifică indusă de vechiul dicton „sine ira et studio” scris cândva de un anume roman pe nume Tacit.
Problema Banatului a fost luată în discuție în etapa finală a Primului Război Mondial, odată cu prăbușirea dominației austro-ungare: Revoluția Austro-Ungară a răsturnat Regatul, iar la mijlocul lunii noiembrie 1918 a fost instaurată o Republică Maghiară.
Republica bănățeană a fost un stat mai mult decât efemer proclamat la Timișoara în jurul datei de 31 octombrie 1918, în timpul prăbușirii administrative a împărăției Austro-Ungare. Toată lumea, toate etniile imperiului doreau cu ardoare pe lângă terminarea războiului o schimbare adevărată. Dar, cam nimeni nu avea o idee prea bine conturată despre cum ar trebui să arate această schimbare. De la principiul unui stat federal (ca un adevărat premergător al unei viitoare Europe unite lansate de lugojanul Popovici) până la anarhiștii ce doreau distrugerea a tot ce exista atunci fără să propună nimic în loc, au fost propuneri și soluții ce toate sufereau de mari (ori mai mici) neconcordanțe cu realitatea.
Republica utopică nu avea cum să reziste atunci. Poate în altă perioadă mai liniștită ar fi avut șansa să se dezvolte asemenea unui canton elvețian. Economic avea toate datele de supraviețuire dar etnic era mult prea fragmentată provincia pentru a rezista cu trei state vecine ce își revendicau același teritoriu.
La Timișoara, protestele anti război care au început la începutul lunii octombrie au crescut în amploare și intensitate spre sfârșitul lunii, mai multe statui reprezentând autoritatea austriacă fiind răsturnate de populație. Statul bănățean a fost de fapt proclamat în timpul unei astfel de adunări populare, pe 31 octombrie sau 2 noiembrie.
Locotenent-colonelul Albert Bartha, care încerca să organizeze un front maghiar împotriva avansării Armatei Franceze Dunărene, susține că a creat Republica ca zonă tampon; el consemnează, de asemenea, 31 octombrie ca dată oficială de naștere a Republicii. Tot în acea zi, armata comună s-a împărțit în Comitete Naționale reprezentând naționalitățile constitutive. Acest lucru s-a realizat prin acord între Austria Germană, reprezentată încă la nivel local de baronul von Hordt, și Consiliul Național Maghiar, reprezentat de subprefectul György Kórossy.
…
Alte opinii atribuie inițiativa Republicii lui Otto Roth, membru al Partidului Social Democrat Maghiar (MSZDP). Conform acestora, Roth, s-a întâlnit cu colegii săi de partid pe 30 octombrie și ulterior l-a abordat pe Bartha. Procesul a implicat și francmasoni locali, inclusiv doi membri ai Lojei Losonczy – Kálmán Jakobi și István Tőkés. Roth a recunoscut că a vorbit în acea seară la Cazinoul Militar, unde nu a proclamat republica, ci și-a exprimat sprijinul pentru acest concept. În schimb, a anunțat că Bartha era responsabil de comanda militară a orașului și a cerut formarea unui Consiliu Popular.
Evident, participanții români s-au opus acestei mișcări: liderul lor nominal, Aurel Cosma, a vorbit și el cu această ocazie și i-a informat pe ceilalți participanți că el și colegii săi vor forma propriile instituții naționale. Ani mai târziu, Roth își amintea că a fost uimit că nici un maghiar prezent nu a încercat să-l asasineze nici pe el, pentru că era republican, nici pe Cosma, pentru că era naționalist român.
Filiala locală MSZDP a organizat efortul de a crea atât Consiliul Popular, cât și guvernul republican ulterior, începând cu marele miting care fusese anunțat anterior în Piața Libertății din Timișoara. Participanții au arborat steaguri roșii socialiste. În cele din urmă, o adunare de politicieni locali l-a ales pe Roth „Președinte al Republicii” și l-a numit pe Bartha, care era deja șeful Consiliului Militar, comandantul forțelor militare ale Banatului. Relatările converg în a observa că Republica a fost proclamată de la balconul Primăriei Timișoarei. Mitingul s-a încheiat cu interpretarea imnului maghiar.
Republica a pretins, ca al său teritoriul multietnic al Banatului, în încercarea de a preveni împărțirea acestuia între naționalisme concurente, să fie autonom. Dar această autonomie poate ar fi avut mici sorți de izbândă dacă ar fi fost reală. Din păcate autonomia declarată era în cadrul noii republici maghiare de care toți voiau să scape. Susținută deschis de comunitățile locale de maghiari, șvabi și evrei, socialistul germanofon de origine evreiască Otto Roth a fost liderul său nominal. Ulterior și populația germană și-a schimbat opinia. După demersuri internaționale la diverse foruri ce pregăteau un act al unei păci cât mai trainice au hotărât că în cadrul unui Regat al României condus de o dinastie germană ar fi avut cele mai mari beneficii ca etnie conlocuitoare.
Ca un fapt anecdotic, mai trebuie menționat episodul „republicii Kusici” ce întărește hazul dar și starea de degringoladă a acelei epoci. Micul sat Kusici din sudul Banatului (despre care am vorbit la momentul potrivit) s-a declarat republică independentă în cadrul republicii bănățene ce era la rândul ei parte a „republicii maghiare”!. Așa ca să fie nebunia totală!
Dar acest proiect al republicii fost respins deschis din interior de comunitățile de români și sârbi, care erau concentrați în jumătatea estică și respectiv vestică a regiunii. Românii bănățeni la Alba-Iulia la data de 1 decembrie 1918 au anunțat în unanimitate la Marea Adunări Națională că doresc să se unească cu Regatul României. Da! Dar la fel de unanim au anunțat și proclamat prin vot, la 25 noiembrie 1918 adunarea sârbilor, cea a bunievicilor și a altor națiuni din Voivodina și din Novi Sad unirea regiunii Voivodina cu Serbia. Aici, pe malurile Dunării, a fost o reuniune a 757 de reprezentanți ai sârbilor și altor popoare slave din Bačka, Banat și Baranja.
Entitatea efemeră a fost recunoscută doar de Republica Ungară vecină, cu care a solicitat o fuziune. Structurile sale militare infime au fost moștenite de la armata comună și plasate sub comanda acelui ofițer maghiar, Albert Bartha.
Republica a susținut stabilirea unui model cantonal elvețian în Europa de Est și a favorizat cooperarea pașnică între etnii, ca alternativă la împărțire. A avut un control limitat asupra țării în afara Timișoarei: nu a deținut niciodată Panciova (deși era parte a Banatului), care a devenit centrul autoguvernării sârbe, și nu a reușit să controleze pe deplin orașele românești Lugoj și Caransebeș. Înainte de armistițiul maghiar, Banatul era amenințat cu invazia Armatei Franceze Dunărene. Guvernul lui Roth a luptat, de asemenea, împotriva unui val de rebeliuni țărănești și, deși slab din punct de vedere militar, a reușit să înăbușe revoltele din Denta, Făget și Cărpiniș.
La sfârșitul lunii noiembrie 1918, întreaga regiune a fost ocupată de Regatul Serbiei, care în decembrie a devenit Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, sau altfel spus Iugoslavia (peste un deceniu statul va adopta oficial acest nume). Roth a rămas în funcție ca guvernator, (sau mai degrabă comisar după modelul impus de revoluția sovietelor) iar Republica a continuat să aibă o existență nominală sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, deși există și păreri diferite.
Armata sârbă de ocupație a încercat să înlocuiască membrii Sfatului, cu funcţionari desemnaţi de Consiliul Naţional Sârb de la Novi Sad. Otto Roth nu se dă bătut. A gândit un plan de reorganizare a Sfatului Poporului, care urma să fie transformat într-un Parlament Popular Bănăţean, alcătuit din 150 de deputaţi. „Guvernul” urma să fie format dintr-un comitet format din 15 membri.
În 20 februarie 1919, armata sârbă intervine brutal la Timişoara, Sfatul Poporului este dizolvat, iar în principalele funcții sunt numiţi amploiați, de etnie sârbă sau loiali acestei etnii. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, sfârşind scurta istorie a Republicii Bănăţene de jure. De facto va mai continua să existe.
Mica republică a fost răsturnată formal pe 20 februarie 1919, ceea ce a dus la violențe semnificative. Dar armata sârbă a tolerat tacit forma de republică până târziu înspre vară neavând o soluție de rezervă viabilă pentru pacificarea regiunii dar și sub amenințarea armatei franceze interpusă intre cele două state interesate de soarta Banatului.
Roth a scăpat de arestare și a fugit la Arad, unde se spune că era în contact cu reprezentanți ai Republicii Sovietice Maghiare. El a continuat să propună soluții pentru autonomia Banatului, inclusiv un plan de absorbție a regiunii în imperiul colonial francez.
….
Să vedem cine a fost acest personaj destul de misterios ce dorit să conducă Republica.
Otto Roth, uneori tradus ca Willy Otto Roth sau dr. Rot (Róth Ottó) vine pe lume la 6 decembrie 1884 în satul Mâtnicu Mare într-o familie de evrei nepracticanți ce aveau mai degrabă viziuni mai apropiate de stânga politică. Tatăl era un comerciant de băuturi spirtoase. Tânărul Otto a absolvit colegiul „Kun” (transformat ulterior în Colegiul Național „Aurel Vlaicu”) din Orăştie. Aici leagă o temeinică prietenie cu colegii săi Petru Groza, care a îndeplinit funcțiuni politice înalte în anii de după primul cât şi al doilea război mondial, dar și cu canonicul greco-catolic Nicolae Brînzeu, părintele celebrului chirurg timișorean Pius Brânzeu. Cei trei au rămas amici pe viață.
La doar treisprezece ani a debutat ca jurnalist literar și redactor de revistă, în publicația Viribus Unitis. La douăzeci de ani, a publicat publicații și a fondat cercuri literare, frecventându-i pe Endre Ady, Gyula Juhász și Zoltán Franyó.
Studiaza științele juridice la Universitățile din Berlin, Leipzig și la Facultatea de Drept şi Științe Economice a Universității „Eötvös Loránd” din Budapesta.
Influențat de ideile socialiste, la modă atunci, deja în timpul studenției a fost membru al PSD din Ungaria. A susținut examenul de avocat în fața Comisiei organizate de către Curtea de Apel din Budapesta.
Înscris stagiar în Baroul Timiş în 1907, a fost trecut pe tabloul avocaților definitivi în anul 1913.
Devine avocat practicant în Timișoara unde îmbină avocatura cu publicistica de stânga.
Fiind un adept al socialismului de la începutul secolului al XX-lea, Roth a intrat în politică cu Partidul Social Democrat Maghiar (MSZDP) și a fost consilier local în Timișoara în cea mai mare parte a Primului Război Mondial, devenind un lider regional al MSZDP.
Lui Roth i se atribuie proclamarea Republicii Banatului la 31 octombrie 1918 – deși inițiativa a fost atribuită și lui Albert Bartha, care a fost pentru scurt timp liderul său militar. Statul era o extensie autonomă a Republicii Ungare, înființat pentru a preveni invazia Armatei Franceze Dunărene, dar având ca scop și păstrarea integrității regionale împotriva naționalismelor rivale. Acesta a fost în general respins de români și sârbi, care și-au organizat propriile instituții reprezentative. Spre deosebire de Bartha, Roth a recunoscut termenii armistițiului maghiar și, ulterior, i s-a permis să-și mențină funcția executivă de către Regatul Serbiei, care a ocupat Timișoara în noiembrie.
Postul său a devenit în mare parte simbolic, deoarece Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, proclamat în decembrie, a urmărit activ anexarea Banatului; importanța comisarului a fost reînviată odată ce forțele franceze au intervenit ca forțe de menținere a păcii. Cu sprijinul șvabilor, Roth a încercat să-și consolideze Republicii, dar a fost în cele din urmă alungat de soldații slavi în februarie 1919. Încercând să prevină împărțirea Banatului între Iugoslavia și Regatul România, a format alianțe cu francezii și Republica Sovietică Maghiară în timpul războiului maghiar-român care a urmat.
Deși Republica Bănățeană a sucombat fără a lăsa urme serioase în administrația de mai târziu a provinciei nu același lucru s-a întâmplat cu vremelnicul comisar Otto Roth. Acesta avea să-și continuie activitatea de om politic de stânga dar și de jurist în orașul Timișoara pe care l-a condus cândva. Vom mai reveni cu noi povestiri despre activitatea acestui inedit personaj local.
