Cu câteva zile înainte de duminica alegerilor parlamentare, consumate la 6 decembrie 2020, pe rețelele de socializare a (re)apărut un text legat de pretinsul plagiat al Rectorului Universității de Vest din Timișoara, dl prof. univ. dr. Marilen Pirtea. Se susținea de către cel care l-a postat că textul ar fi fost (re)lansat de dl Mihai Șora — ceea ce nu exclud —, intenția celui care a făcut acest gest fiind, cel mai probabil, aceea de a consolida din punct de vedere moral informația colportată.
Episodul mai sus descris mi-a adus aminte de o carte, scrisă de Marie Darriussecq și care a fost publicată și în România, sub titlul Raport de poliție. Acuzații de plagiat și alte moduri de a supraveghea literatura. Printre multe altele, în această carte se vorbește despre plagiat, folosit ca instrument al luptei politice. În sine, o acuzație de plagiat este una extrem de serioasă. Ea pătează, murdărește, dezonorează, descalifică, îl aruncă pe cel acuzat într-un hău al rușinii și al marginalizării categorice.
Dar, ca în cazul oricărei acuzații, ea trebuie dovedită și atestată ca atare de o instituție abilitată a statului, fie ea administrativă sau judecătorească. Așa s-a întâmplat în cazul dlui Victor Ponta (confirmat plagiator), a dnei Laura Codruța Kovesi (a cărei inocență a fost atestată), dar și a altora. Dl Marilen Pirtea nu poate fi tratat altfel doar pentru că își dorește un nou mandat în Parlamentul României ori pentru că, eventual, are ambiții guvernamentale. O acuzație de plagiat „plimbată” pe o pagină de socializare, într-un articol de presă sau într-un „reportaj” făcut cu intenția de a impresiona electoratul — și așa, foarte bulversat — nu are o altă valoare decât aceea de armă politică, pe care unii o folosesc în mod josnic. Zic „josnic” pentru că aceeași informație a apărut și cu patru ani în urmă, prin 2016 și tot în context electoral, iar instituțiile abilitate ale statului nu au certificat știrea.
În condițiile mai sus arătate, cred că cel care a (re)postat știrea referitoare la acuzațiile de plagiat aduse dlui M. Pirtea nu este altceva decât un plagiomniac. Unul care, potrivit dnei Darrieussecq, „face apel la tribunalul lumii și, oricare ar fi verdictul, nu își schimbă convingerea: numai eu știu adevărul, așa, singur în fața tuturor!”. Urmărind reacțiile manifestate pe pagina de socializare, pe care a fost plasată pastila acuzatoare, am remarcat un lucru: cititorii nu prea au fost impresionați de această „ciorbă reîncălzită”. Cel mai probabil, destinatarii scontați au realizat că informația — ce s-a dorit a fi clocotitoare — este un mare „fâs” și că, mai mult ca sigur, a fost readusă în spațiul public pentru a lovi în Partidul Național Liberal și, respectiv, în unul dintre exponenții săi reprezentativi, cel puțin aici, în Timișoara și în Timiș.
Aș vrea să fiu bine înțeles: scriind aceste rânduri, intenția mea nu este aceea de a-l apăra pe rectorul Universității de Vest din Timișoara, instituție de învățământ superior la care sunt angajat de mai bine de 20 de ani. Scopul meu este acela de a apăra un principiu și de a combate un comportament politic despre care cred că este descalificant pentru oricine recurge la el. Nu așa ar trebui purtată o bătălie politică!
O vină în consumarea episodului la care m-am referit mai sus o au și instituțiile abilitate ale statului. Ele ar fi trebuit să se grăbească să dea un verdict clar. Pentru că în joc nu este numai cariera politică a dlui M. Pirtea, ci și imaginea și reputația unei Universități care, printre cele generaliste, este între primele din România. Un eventual certificat de bună-purtare ne-ar fi fost tuturor de folos. Și dlui M. Pirtea, și Universității de Vest din Timișoara, și cadrelor didactice, respectiv studenților acestei universități, dar și organizațiilor din Timiș și din Timișoara ale Partidului Național Liberal. Totodată, un astfel de certificat — în care eu, sincer, cred — le-ar fi închis gura inamicilor politici ai dlui M. Pirtea. Mă întreb și eu, așa cum și dna Darrieussecq o face: „Ce or fi făcând vameșii contrabandei literare? Pe unde umblă brigada de moravuri ale ficțiunii?” Da, plagiatul este o formă de a-i înșela pe alții. Dar el trebuie dovedit, pentru că, altfel, cel care aruncă o asemenea acuzație, eventual ascunzându-se sub un pseudo-anonimat, nu este decât un calomniator ordinar.
Chiar și titlul acestei pastile de presă este împrumutat tot de la aceeași Marie Darrieussecq. Vorbind despre tragicul destin al poetului Vladimir Maiakovski, pe care Stalin îl voia pierdut și „grație” căruia literatul s-a și sinucis, acuzat fiind de plagiat, Darrieussecq scrie următorul pasaj: „Cu câteva zile înainte de a se sinucide, Maiakovski, la o serată literară, a exclamat: «Mi se pun atâtea în cârcă și sunt acuzat de atâtea păcate, pe care le-am comis ori nu, că mi se întâmplă adesea să-mi spun că ar trebui să plec undeva, unde să rămân un an sau doi, doar pentru a nu mai auzi înjurăturile!»”.