Este îndeobște acceptată ideea că felul de a fi al timpurilor pe care am ajuns să le trăim este, în bună măsură, rezultatul unei nefaste influențe pe care (cică!) Școala de la Frankfurt ar fi reușit să o exercite asupra mediului academic occidental, mai întâi asupra universităților nord-americane și, ulterior, îndeosebi după 1950, și asupra celor vest-europene. În esență, această Școală, care începe să-și cristalizeze identitatea în prima parte a deceniului al patrulea al secolului trecut, reunea un grup de cercetători – mai ales filosofi, istorici, sociologi, economiști, juriști și politologi – atașați cercurilor socialiste germane, foarte active în interiorul Universității din Frankfurt am Main.
În linii mari, pentru exponenții acestei Școli, capitalismul ridică cel puțin două probleme: a) că, mai ales după al Doilea Război Mondial, el a devenit seducător chiar și pentru marile mase de muncitori, cărora le-a livrat mijloace suficiente pentru un trai (relativ) decent; b) că, dată fiind aserțiunea anterior enunțată, el – capitalismul – nu ar putea fi spulberat decât numai în urma sau cu prilejul unui război, decor în care mase mari de muncitori ar ajunge în postura de soldați și, cu arma în mână, ar avea prilejul de a răsturna orânduirea capitalistă, plasând în locul ei, socialismul. Însă, interconectate, cele două probleme par să fie capabile să nască cel mai eficient instrument de conservare a capitalismului, văzut ca un ansamblu foarte complex de relații, angajate între proprietari și lucrători, respectiv între capital și muncă. Gestiunea inovativă și, nu de puține ori, speculativă a capitalului (deseori, cu concursul muncii) generează profit în beneficiul proprietarului; prestarea muncii, în ambientul organizat al gestiunii capitalului, îl face pe lucrător „părtașul” acestei gestiuni, procurându-i salariul de care are nevoie, pentru a-și satisface trebuințele. Ceea ce i se reproșează Școlii de la Frankfurt este că a gândit și promovat o ideologie potrivnică acestui capitalism mai sus sumar descris.
Și că tot ea – Școala – a ajuns la concluzia că, în vederea spulberării capitalismului, nu se poate conta pe spiritul revoluționar al clasei muncitoare, prea legată de reperele cardinale, specifice lumii capitaliste: familia, biserica și statul. În consecință, pentru a scăpa de capitalism, trebuie să lovim tocmai în aceste repere. Iar cei care promovează ideea că societatea occidentală a zilelor noastre este rezultatul „periculoaselor” idei promovate de Școala de la Frankfurt, susțin că exponenții acestei Școli au amalgamat în mod deliberat marxismul (cu ura sa împotriva proprietății private) și freudismul (cu obsesia sa referitoare la reducerea individului la statutul de agent al unor impulsuri sexuale), în scopul schimonosirii etosului vest-european și nord-american. Oare așa stau lucrurile sau toată povestea aceasta, legată de maleficul rol istoric al „Școlii de la Frankfurt”, este doar un pretext sau o scuză, pentru a justifica inepuizabila „revoltă a maselor” – despre care a scris atât de sublim José Ortega y Gasset – care ne șochează și ne obosește astăzi pe cei mai mulți dintre noi?
Între corifeii Școlii de la Frankfurt, simt nevoia de a-i aminti, în această foarte modestă pastilă de presă, pe Theodor W. Adorno și Herbert Marcuse.
Într-un studiu dedicat libertății, Adorno observa următoarele: „Indiferența [indivizilor] față de libertate (…) rezultă din procesul de integrare al societății (…). Interesul lor de a se îngriji cineva de ei le-a paralizat interesul pentru o libertate de care ei se tem că-i lasă fără apărare. Nu doar apelul la libertate, ci deja simpla ei numire sună azi a frazeologie goală”. Și, aș adăuga eu, aproape ca o insultă. Am senzația că aceste cuvinte descriu perfect situația prezentă a societății românești, obsedată să renunțe foarte repede și foarte ușor la drepturi și la libertăți, în numele și în scopul eliminării epidemiei de COVID-19. Dincolo însă de această senzație, întreb și eu cu candoare: Cu ce a greșit Adorno scriind rândurile mai sus reproduse? Singur, mi se va reproșa că am citat trunchiat ori că am scos din context doar ceea ce mi-a convenit, spre a dovedi că Adorno nu este vinovat de crudele realități sociale pe care ne este dat să le trăim astăzi. Să fim serioși! Ne putem închipui că, scriind rândurile mai sus citate, Adorno se gândea la Marx? Cred că nu. Admit că s-ar putea ca el să fi fost influențat și de Marx, dar, în mod evident, Adorno nu a fost un propriu-zis marxist și, cu atât mai puțin, ar putea fi socotit un neomarxist, adică un gânditor obsedat de corectitudine politică, feminism sau drepturi ale minorităților de orice fel.
La rândul său, Marcuse a fost un virulent critic al noțiunii de „nouă clasă muncitoare”, care – cred eu – astăzi se identifică cu pătura socială a corporatiștilor. El credea despre această nouă clasă muncitoare (în prezent, a corporatiștilor) că nu e capabilă să reformeze capitalismul, în direcția umanizării ori a adaptării lui la nevoile reale (și nu impuse ori provocate) ale societății, întrucât această pătură este și, cel mai probabil, va rămâne mult timp de acum înainte, „copilul drag al sistemului” capitalist, bazat pe individualism exacerbat, lipsă (cvasi)totală de empatie, desolidarizare și competiție sângeroasă, foarte precar reglementată. Pentru Marcuse, păcatul major al capitalismului dezumanizat este acela al construirii de către marele capital, a unei realități în care categoria corporatiștilor este multiplu condiționată ori pur și simplu captată.
Nu sunt oare corporatiștii de azi principalii producători ai bunurilor materiale, dar și cei mai importanți consumatori ai acestor bunuri? Nu îngroașă ei rândurile debitorilor bancari, prin angajarea unor credite pentru absolut orice? Prin numărul lor, în mod evident, ei sunt categoria socială pe care se sprijină tocmai capitalismul dezumanizat, pe care Marcuse îl detesta. În logica marcusiană, categoria corporatiștilor cu care suntem contemporani, are toată îndreptățirea să îi fie recunoscută o importanță economică de excepție, care reclamă plasarea acestei pături în fruntea ierarhiei social-politice, în perimetrul căreia micul antreprenor, cel care exercită o profesie liberală, universitarul, cercetătorul independent ori profesorul trebuie să fie împins pe o poziție inferioară.
Realitatea de mai sus – pe care, în prezent, am ajuns să o gustăm zi de zi – nu este și nici nu poate fi imputată Școlii de la Frankfurt. Capitalismul – atât de necesar supraviețuirii singurei societăți pe care astăzi suntem capabili să o înțelegem – are partea lui de vină. Lăcomia noastră l-a ajutat să se adapteze și să se facă nu numai plăcut, ci și necesar. Inapetența celor mai mulți dintre noi pentru gândirea profundă, bazată pe lecturi serioase și studiu de calitate, a ajutat mult acest capitalism, care, de prea mult timp, a renunțat la orice reper etic și care, cu complicitatea unor sfertodocți, dar și a unor „trompete” de radio și de televiziune, a făcut din marii gânditori ai Școlii de la Frankfurt, vrăjitoarele împotriva cărora mai toți netoții își pot vărsa frustrările, temerile și, până la urmă, neputințele.