Să ne imaginăm că lucrurile stau astfel: avem o țară care peste două zile împlinește 100 de ani!
O națiune care are de toate în ea: multe lucruri bune, dar și destule lucruri strâmbe.
Avem un popor care a suferit mult și care continuă să sufere încă și azi, dar nu de foame și nici de război, nici măcar de pe urma unei ocupații străine.
Slavă Domnului că situația de azi nu ne mai oferă, la tot pasul, frici și spaime, așa cum, nu mai departe de acum 30 de ani, de pildă, asemenea stări le exersam aproape zilnic!
Mai departe, totul pare o poveste aparent frumoasă, la capătul căreia, atunci când ne trezim din vraja ei, viața refuză, uneori, să se transforme în destin.
Și totuși, Cineva, Divinitatea, pesemne, se joacă pur și simplu cu tine și îți dăruieste o țară nici mică, dar nici prea mare, care pe întinsurile ei se face că are munți mijlocii și maiestuoși, deopotrivă, o mare cu nisipuri albe și întinse, ape destule și, iată, până și un fluviu care străbate un sfert decontinent.
Țara are și păduri adânci și misterioase, cum are și ape termale, despre care doctorii lumii spun că tămăduiesc atât trupurile obosite, cât și mințile uneori rătăcite și uzate de atâta viață.
Ca să vezi de câtă generozitate e vorba, aceeași țară mai are și câmpii mănoase, despre care, cu ceva timp în urmă, un diplomat dintr-o țară nordică afirma, aproape cu invidie, că poate hrăni până la 80 de milioane de suflete.
Țara aceasta mai are în pântecele ei vreo 18 de milioane de suflete, și alte trei milioane, se pare, rătăcite pe meleaguri străine, în căutarea acelei țări promise și pe care au găsit-o, deocamdată, acolo unde s-au așezat.
De ce se întâmplă toate astea?
Simplu, pentru că în țara aceasta nu mai știe aproape nimeni să locuiască liniștit și frumos (sau știe, dar o face, îndeobște, urât), și apoi să trăiască așa cum s-ar cuveni.
Adică, așa cum vedem că își duc alții viața, din țări infinit mai sărace în comparație cu a noastră, dar care știu să trăiască. Și, mai cu seamă, știu cum să se conducă, ori cum să fie conduși! De oameni apăruți dintre ei, aleși de ei și puși pe liber, urgent, tot de ei, atunci când indivizii cu pricina nu mai dau randament. Sau, mai grav, când încep să-i mintă și să-i fure la propriu. Adică, tocmai ceea ce nu s-a întâmplat, vreme de un sfert de veac și mai bine, în România! Da, în țara aceasta prețuită, se pare, de Divinitate, dar răscolită, furată și disprețuită cu asupra de măsură de o bună parte dintre oamenii ei. Înaintea tuturor, de aceia care au condus-o, dar, vai, mă tem că și de o însemnată parte dintre locuitorii ei, din toate categoriile sociale!
Pentru că, altfel, e aproape imposibil de explicat de ce ea arată și continuă să fie așa după un sfert de veac, dar nu de singurătate marqueziană (Macondo-ul imaginat de marele Gabo are, totuși, minunăția lui inimitabilă!), ci, din nefericire, profund românească!
În cele din urmă, nu noi, oamenii acestei țări, ne facem vinovați că unii (mulți, spre jena noastră) pe care i-am tot „ales”, au prădat totul în cale, de la petrol la fabrici, de la păduri la bănci, de la educație la sănătate, și lista rămâne, la propriu, insuportabil de lungă?
În fond, Ei, „supremii”, suntem, în cele din urmă, noi!
Noi, cei care i-am pus acolo, adică în fruntea acestei țări hărăzite de cineva de deasupra noastră cu toate darurile posibile, cum mă încăpățânez să cred, dar care obișnuim să nu ne pese nici cât o ceapă degerată de ce au făcut, de ce fac în prezent și — am trista certitudine — de ceea ce vor continua să facă.
Și totuși, țara aceasta, văduvită, nu o dată, de oamenii ei buni, de oamenii ei deștepți, de sufletele morților ei vrednici de laudă veșnică, împlinește, sâmbăta, 1 Decembrie, 100 de ani de când e România Mare!
Nu e puțin lucru, și tocmai de aceea Ea merită ca, în aceste zile, dar și mulți ani de acum înainte, să-i șoptim mereu că o iubim profund, dar să-i mai spunem și că o vom proteja veșnic cu devoțiunea cu care un părinte își îngrijește copilul născut din dragoste și pasiune, deopotrivă.
La Mulți Ani, România, la mulți ani români, oriunde vă aflați pe acest pământ!