Balcanii — rai al infrastructurii jihadiste

212

Aparent, conflictele din fosta Iugoslavie s-au finalizat, armele au tăcut iar societățile sunt orientate spre bunăstare și integrare în lumea contemporană. Dar „viața bate filmul” și cine se încumetă să creadă că e liniște în Balcani nu a ieșit încă din vârsta basmelor și a decorurilor cu eroi zburători! Uriașul efort uman și financiar al lumii occidentale, depus în vederea stabilizării și a democratizării spațiului balcanic, stă și azi, după aproape două decenii, într-o inimaginabilă incertitudine sub aspectul efectelor, dar și al rezistenței pe termen mediu și lung. Nenumăratele summit-uri ale țărilor din regiune și ale oficialilor Uniunii Europene, proiectele, promisiunile și declarațiile politice par complet desprinse de realitate într-un joc al speranțelor, nicidecum al vieții de fiecare zi. Orice cunoscător al regiunii este conștient de faptul că, a doua zi după o neinspirată retragere a forțelor de menținere a păcii, conflictul ar reîncepe cu mai mare violență, pentru că fiecare parte a avut răgaz să obțină finanțare și arme.

Dincolo de calificarea aproape unanimă a Balcanilor drept „butoiul cu pulbere al Europei”, comunitatea musulmană autohtonă era considerată mai curând moderată și cooperantă decât sol fertil pentru mișcările jihadiste. Moștenire a dominației otomane, această populație a trăit suficient de mult alături de alte comunități spre a fi învățat să con-viețuiască și și-a temperat excesele naționalist-religioase tocmai spre a-și asigura un loc printre alții. Iar strategia mareșalului Tito, de a crea o formulă de coabitare, a ieșit din decor odată cu el, lăsând tot felul de grupuri, dar și indivizi particulari să revitalizeze nemulțumirile și revendicările. De la independență la coduri alimentare, de la politicile publice la reale sau imaginate identități, această lume aparte a venit printre noi și ne pune pe gânduri.

Conform mai multor estimări, Bosnia a trimis, per capita, mai mulți voluntari jihadiști în Siria, decât orice altă țară europeană! Îi urmează Kosovo și, apoi, regiunea Sandzac din sudul Serbiei.

Ce se va întâmpla cu toți cei care, dacă au supraviețuit, se vor întoarce în Bosnia? Putem spera că va exista un alt conflict, într-o altă regiune a planetei, și că vor pleca acolo? Și dacă nu? Puțini sunt cei care „au făcut un singur război”. Specialiștii susțin că luptătorii străini reprezintă un fenomen care a crecut continuu încă de la finalul agresiunii sovietice în Afghanistan, ei grupându-se și perfecționându-și tehnicile de luptă cu fiecare nou conflict: Cecenia, fosta Iugoslavie, din nou Afganistanul, acum Siria. Este cert că nu toți rămân în viață! Nu toți ajung la performanță! Dar e suficient un mic grup care îi mobilizează și radicalizează pe ceilalți. Împreună vor intra în luptă și, cum viața e mai puțin importantă pentru ei decât lupta, noi rămânem cu daunele, și ei cu gloria pe care și-o crează propagandistic. Ar fi suficient să rememorăm doar o listă scurtă: 2010, atacul stației de poliție din Bugojno, Bosnia; februarie 2011, aeroportul din Frankfurt; aprilie 2012, Skopje, Macedonia; iulie 2012, Burgas, Bulgaria; martie 2013, Cipru; noiembrie 2015, Atena și Malaezia; 2016, atac sinucigas în Germania…

Comparând modul de operare, armanentul, dar și avertismentele lăsate, cercetătorii au demonstrat că toți acești „luptători”, fie că au lucrat în echipă, fie ca „lupi singuratici”, au parcurs același program de pregătire în Bosnia. Ca urmare, s-a trecut la o analiză sistematică a tuturor atacurilor din ultima vreme și s-a observat că, „după semnarea Acordurilor de la Dayton, jihadiștii nu și-au fcut bagajele să plece”… Dimpotrivă, au rămas în Bosnia și au pus la lucru întreaga lor experiență dobândită în lupta concretă spre a antrena o nouă generație de luptători, spre a configura ideologia fundamentalist-islamică și a sta pregătiți pentru orice nouă confruntare la care ar fi nevoie de contribuția lor.

Infrastructura jihadistă din Bosnia

Activitățile extrem de febrile care se desfășoară în Bosnia, nu departe de noi, așadar, cuprind pregătirea schimbului de generație; crearea unor spații sigure în jurul moscheilor neautorizate sau în sate izolate din munți, unde pot oferi deopotrivă pregătire sau ascunzătoare; crearea și dezvoltarea unor ONG-uri care să colecteze bani și să deconteze atât diurnele luptătorilor de pe front, cât și activitățile zilnice din spatele frontului, dacă așa ceva poate fi definit în interiorul gândirii islamist-fundamentaliste; organizarea unei întregi rețele media, prin intermediul căreia se produc și distribuie materiale propagandistice, incitări la luptă, cărți, bannere, emisiuni radio-TV.

În ceea ce privește primul element, anume antrenarea unei noi generații de luptători, s-a observat o schimbare radicală în componența brigăzilor de jihadiști. Anume, dacă în timpul războaielor din fosta Iugoslavie fundamentaliștii numărau fie un grup restrâns de clerici educați în Orientul Mijlociu, fie un altul de tineri frustrați, însingurați, fără ocupație, acum, cvasi-majoritatea musulmanilor este compusă din persoane educate la școli din Orientul Mijlociu și cu „stagiu de practică pe front”, în general în Siria. Mai precis, grupurile mici care acționau intuitiv au fost, treptat, înlocuite cu profesioniști, îndoctrinați, radicalizați și bine pregătiți fizic și tactic! Ei poartă experiența dobândită — precum și încărcătura sentimentală — dintr-un teatru de război în altul, accelerând ridicarea contingentelor noi de luptători, dar și gradul de radicalizare.

Cea mai mare descoperire a trupelor NATO în acest domeniu a constituit-o șirul de tabere izolate de pregătire și organizare a jihadiștilor. Sunt amplasate în locuri izolate din munți sau dealuri, cu un singur drum de acces până acolo, drum pe care îl controlează zi și noapte; sunt scutiți de plata oricăror taxe către statul Bosniac; primesc câte 1.500–2.000 euro pe lună de persoană și, teoretic, nimeni nu-i plătește… Înalți oficiali bosniaci au spus de mai multe ori că nu cunoșteau nici existența unor asemenea tabere, nici modul lor de organizare. De multe ori se acund în moschei construite fără acte, ridicând la sute sau mii numărul acestora în fiecare dintre statele balcanice. Se estimează că numai în Atena ar fi în jur de 30 de astfel de moschei. Greu de calculat sau de avansat orice număr referitor la Bosnia, Kosovo, Albania sau Macedonia!

Pe de altă parte, apariția acestor spații de cult trebuie să ne dea de gândit în contextul filosofiei jihadiste. Conform spuselor unui radical din orientul Mijlociu, Omar Bakri Muhammed, „atunci când Islamul pătrunde într-un teritoriu, acela devine teritoriu musulman. De aceea, Islamul este obligat să îl elibereze. De pildă, Spania este un teritoriu musulman, Europa de Est, de asemenea!”.

Problema finanțării este cea mai incitantă, dar și amenințătoare în același timp. Sub acoperirea unor organizații de caritate sau firme mici cu dublă activitate — una declarată, cealaltă subversivă —, sub această acoperire, de fapt, intră în țară sume uriașe provenite din lupta pentru influență în regiune a Turciei, Iranului și Arabiei Saudite. Fiecare ar dori să aibă control exclusiv asupra Bosniei și țărilor vecine. Trist, pentru aceste țări, este faptul că mai vecile simpatii pro-ruse nu au dispărut în ceea ce privește o parte a populației; forțele NATO sunt desfășurate și ele, astfel încât trocul nu poate avea loc la vedere. Am spune că, până acum, varianta turcă ar fi fost dezirabilă. Cel puțin în comparație cu celelalte două. Urmare a recentelor schimbări de legislație și distribuție a puterii, este, deocamdată, greu de spus ce înțelegem prin „Turcia”.

În mod tradițional, se vorbește despre mai multe tipuri de Islam, în funcție de modul în care diferitele grupuri înțeleg să interpreteze Coranul; dar și despre mai multe tipuri de raportare la modernitatea europeană. Cele două criterii snt intercorelate și spun următoarele: Turcia reprezenta, până acum, cea mai avansată cultură politică și constituțională, tocmai pentru că separase, prin reformele lui Kemal Atatürk, religia de politic. În plus, ca un continuator simbolic al Imperiului Otoman, se consideră îndreptățită să preia controlul asupra fostelor teritorii. Urmează Arabia Saudită, cu o atitudine majoritar tradiționalistă. În acest caz, tehnologia nu este respinsă, ci utilizată la maximum; ca urmare, nu există o separare profundă a societății moderne de proiectul celei saudite. Numai că, deasupra tuturor puterilor este, cel putin moral, lideerul religios, pentru că toate reformele trebuie subsumate religiei. Schimbările sunt acceptate, dar numai atâta timp cât nu contravin principiilor Coranului. În replică la această „trădare” a apărut și în interiorul societății saudite o aripă extrem de radicală, wahhabismul. Aceștia sunt de regulă opuși sunnismului, pe care îl acuză de prea multe concesii făcute „occidentalilor”, i.e. valorilor non-musulmane. Sunt conservatori, monoteiști și puritani. Ca urmare, totul trebuie reformat în sensul revenirii la valorile originale ale Islamului.

La capătul scării se află Iranul. Aici lucrurile stau confortabil sub eticheta fundamentalismului care respinge tot ce ține de modernitate, de simultaneitatea cu lumea în care trăim, sperând să implementeze un stat musulman coordonat după principiile primelor secole de Islam.

Se poate vedea, așadar, că la ora aceasta nicio influență majoră nu va putea determina reformele reale și necesare în Bosnia pentru consolidarea democrației și generarea unui stat funcțional, capabil de reglementare și apărare pe cont propriu. Nu se vor putea crea asemenea instituții câtă vreme lipsesc ingredientele necesare: încrederea în instituțiile proprii, existența unor instituții solide, funcționale; găsirea unui punct de echilibru care să aducă la aceeași masă cele două/trei comunități ce compun statul bosniac în vederea dezvoltării unor principii și proceduri de comun acord formulate. Dar, dacă în 1940 Proclamația tineretului musulman din Bosnia stipula: „A depinde de prietenia cu sârbii și croații, așa cum azi a devenit evident pentru oricine care are relații cu ei, ar fi cea mai mare stupiditate și decepție pe care o poate suferi o societate”, jumătate de secol mai târziu, în 1992 Mustafa Ceric, liderul religios al musulmanilor bosniaci, „chema la Jihad împotriva Cruciadei sârbilor și croaților” (cf. Ina Merdjanova, Oxford University Press, 2013).

Alija Izetbegovic și statul bosniac

Cercetând originile și, cumva, cauzele radicalizării musulmanilor din Bosnia, au fost avansate mai multe ipoteze mergând de la frustrări din perioada iugoslavă la moștenirea otomană și, respectiv, la resurgența extremei drepte peste tot în Europa. Cu toate acestea, toate analizele converg spre persoana și declarațiile, acțiunile și publicațiile celui care a fost Alija Izetbegovic (1925–2003). Înainte de a conduce Bosnia-Herzegovina anilor ’90, a cunoscut „tranșeele” jihadismului încă din anii ’30, atunci când a activat în gruparea Mladi Muslimani (Tinerii Musulmani). Acolo a învățat despre radicalizare, despre drepturile musulmanilor față de non-musulmani, despre „sfântul luptător mujahedin” și nevoia de a antrena fanatici care să instaureze o ordine musulmană ca alternativă la totalitarism. A făcut parte din „SS Handzar”, grup de musulmani care au luptat deschis de partea lui Adolf Hitler „împotriva imperialismului britanic, a evereilor, masoneriei și bolșevicilor”. A visat de atunci constituirea unui stat Musulman în Balcani, ca nucleu al unei federații a tuturor musulmanilor, din Bosnia până în Indonezia și din Sahara în Asia Centrală. Statul ar trebui să se supună legilor islamice, iar non-musulmanii ar trebui să respecte aceasta lege, pentru a-și păstra credința și auto-guvernarea.

La ora aceasta, cărțile lui au fost retipărite de un fost lider sârb din perioada războiului, candidat la ultimele prezidențiale, Vojslav Seselj, și se bucură de un imens succes în taberele de musulmani. Fiul lui Izetbegovic este politician în Bosnia și se străduiește să desprindă din structura (și așa fragilă) a Bosniei-Herzegovina o entitate musulmană. Localnicii nu o susțin, temându-se de un stat teocratic. Oricum, dintre lecțiile de bază învățate, enumerăm atacurile (trei la număr) la viața suveranului Pontif (în ideea că și Vaticanul va trebui să fie musulman!); misoginismul, căsătoria fetelor la 14 ani cu luptători juhadiști; lupta împotriva persoanelor gay; a lui Moș Crăciun în egală măsură ca și împotriva evreilor. „Problema noastră nu e Siria, ci Ierusalimul!” Și un număr imens de crime și atentate.

Actuala structură a Bosniei Herzegovina este una artificială, menținută în viață prin prezența permanentă a lumii occidentale. Dacă se vor întoarce luptătorii plecați din Bosnia, cu întreaga lor experiență dobândită pe front, visul unui stat relativ democratic va deveni un proiect subversiv….

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.