Astăzi, 30 decembrie, se împlinesc 69 de ani de la un moment tragic în istoria țării noastre. Încă nu s-au decantat suficient elementele consemnate atunci. Istoricii au puncte de vedere diferite. Opinia publică este împărțită în mai multe generații. Cei mai în etate s-au stins rând pe rând. Din ce în ce mai puțini sunt încă în putere pentru a da mărturie despre cele întâmplate atunci. Generațiile adulte sunt tributare sistemului de învățâmânt comunist ce timp de decenii a servit în școli o materie trunchiată și doar în mică parte adevărată. Rămâne de datoria tinerilor de a se apleca asupra cercetării anilor de după a doua conflagrație mondială. Ei ai acum acces la mai multe surse de informare și au și distanțarea temporală necesară pentru o vedere de ansamblu a ce avea să fie perioada comunistă a țării.
În 30 decembrie se sărbatorea, până în 1989, cu destul fast la început iar mai apoi tot mai discret, instaurararea republicii populare. De fapt era vorba de abdicarea fortată de la conducerea statului a regelui Mihai I prin manevre oculte.
Cum s-a ajuns la acest act încă este discutabil și destul de unilaterale relatările directe.
Prin actul de la 23 august 1944 regele Mihai I, având sprijinul principalelor partide politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu, cel autointitulat „Conducătorul statului”, a scos țara din rândul alianței cu Puterile Axei, ce se dovea a fi falimentară pentru o ulterioară pace. România a trecut în tabăra Aliaților. Se socotește că acest act istoric ar fi grăbit încheierea războiului devenit mondial cu minimum o jumătate de an.
Uniunea Sovietică, devenită aliată, nu putea să uite cei trei ani de prezență a Armatei Române pe teritoriul său. Sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autoritățile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii și să țină sub control conflictele interetnice dintre români și maghiari.
La tratativele de la Yalta, rușii și-au impus dorința de a trece teritoriul român sub controlul lor direct. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.
Minusculul partid al comuniștilor nu a avut un rol prea important în august 1944. Dar au reușit, prin Frontul Plugarilor, condus de Petru Groza, să acapareze cam tot guvernul după 6 martie 1945.
Accederea în fruntea guvernului a lui Groza a fost un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.
Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita „Grevă regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai, nesocotind cerințele legii. Pe 8 noiembrie 1945, o demonstrație anticomunistă și promonarhică în fața Palatului Regal din București a fost zădărnicită de forțele de ordine, care au operat numeroase arestări, au rănit și chiar au ucis un număr necunoscut de protestatari. Cu sprijinul fățiș al armatei sovietice și a consilierilor ruși, ce conduceau din umbră, de fapt, toate institutiile cheie, între 1946-1947 comuniștii își întăresc foarte mult pozițiile.
În 1947 România rămăsese singura monarhie dintre țările estice. La 30 decembrie, regele Mihai este forțat prin șantaj și prin forța armelor să renunțe la conducere. La amenințarea executării a peste 1000 de tineri, majoritatea studenți, arestați la manifestările anti-comuniste, regele semnează actul abdicării. Comuniștii nu au pierdut timpul și au decretat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic nu era expresia unei voințe populare liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față Uniunea Sovietică și transformarea acesteia într-un stat totalitar.
Tânărul, pe atunci, rege a ales rațiunea pentru a detensiona situația din țară. Din păcate, partenerii de discuție s-au dovedit în timp a fi simple marionete ce aveau sforile vizibil întinse până la Kremlin. Actul din decembrie 1948 a fost interpretat în fel și chip. Unii îl catalogheză ca trădare a țării. La rândul lor, alți comentatori cred că a fost un curaj asumat cu amărăciune dar necesar. Indiferent de aceste interpretări a fost un fapt ce a apăsat asupra țării aproape o jumătate de secol. Acum când monarhul este la anii senectuții, merită un gând pentru ce a reușit să facă în acei ani extrem de tulburi.
