11.6 C
Timișoara
sâmbătă 24 februarie 2024

2024- un an crucial pentru viitorul Uniunii Europene

Anul 2024 a început abrupt. E plin de mânie și revendicări. Nu doar că nu i-au priit sărbătorile de iarnă, dar aproape că nici nu a avut motive de bucurie: războaie cu implicații globale grave, dezechilibre climatice aproape imposibil de evaluat, alegeri în pregătire, contestări ale scrutinelor care au încheiat anul 2023, contestări pe fond ale democrației, drepturilor, reformelor, a tot ce nu poate fi controlat de o clasă politică depășită de realități și lipsită de imaginația de a crea soluții. În loc să ofere lumii sentimentul de putere pregătită să însenineze orizontul politic, o vedem îmbufnată, chircită în neputințe, frustrări și, evident, orgolii. Mari, cât toată planeta. Iar electoratul, abia întors din carnavalul dintre ani, este izbit în față (și în creieri) de ezitări, declarații fie amenințătoare, fie goale de orice conținut posibil. E clar că am intrat într-un an greu de parcurs și mai greu de digerat.

„Scapă cine poate”, căci rațiunea și așteptările noastre riscă să fie trecute prin site aproape impermeabile.

Dacă am fi cinstiți cu noi înșine am spune că două ar fi evenimentele majore ale anului 2024 în Europa: cumpăna celor două decenii ce au trecut de la extinderea UE din 2004 cu zece noi state și, respectiv, alegerile europarlamentare. Două momente suficient de complexe pentru a chema la examen întreaga comunitate europeană, cu instituții, legislație, împliniri, necazuri și răzvrătiți. Avem, se știe, o birocrație extrem de stufoasă care va trebui lărgită și reformată în același timp. Aproape imposibil. De ce lărgită? Pentru a pregăti viitoarele negocieri și, sperăm, extinderi cu vecinii noștri din fosta Iugoslavie, cu Moldova și Ucraina. Nu va fi un proces facil, dar sunt multe de reparat nu doar în țările candidate, ci și în Europa. Corelativ, legislația care, de regulă, nu ține pasul cu transformările realității, va trebui dusă pe masa de operație. Nu e clar câte împliniri propriu-zise avem, cert e că mult clamata solidaritate europeană e șubredă și nu spunem nimănui să nu ne arate cu degetul. Capacitatea Europei de a evalua problemele și a oferi o soluție eficientă în timp real e mai mult o dorință decât o împlinire. Și aceasta ne duce înapoi, la discuția despre adevărata identitate a UE, în ce măsură, dincolo de divergențele firești, este un subiect politic onest sau duplicitar, este democrat sau oportunist, este deschis sau doar specialist în lozinci și declarații. Dorința de „autonomie strategică” nu este susținută nici de convergența proiectelor naționale, nici de capabilitățile de implementare. Iar războiul din Ucraina a demonstrat cu asupră de măsură carențele grave ale clubului comunitar, pornind de la înțelegerea agendei internaționale, continuând cu empatia pentru imediata vecinătate, cu percepția reală a riscurilor și evoluției pe termen mediu și lung, apoi cu mecanismele de adoptare a deciziilor, cu promptitudinea reacțiilor la evenimente din afara Uniunii, dar chiar și din centrul Parisului sau al Budapestei. Ce poți aștepta de la un partener (putere politică?) nesigur pe el după încheierea conferinței de presă, de la un actor politic deprimat, sleit de puteri și cumva blocat între dosare? Nu e cazul să spunem aberații precum celebra „moarte clinică a NATO” (cum pretindea Emanuel Macron), dar viteza melcului cu care s-au adoptat și implementat deciziile privitoare la Ucraina, la Orientul Mijlociu, lipsa unor programe ferme și fiabile pentru Bosnia și Kosovo spune multe despre ulcerul instituțiilor comunitare. Acum două decenii, lumea se temea că aderarea a zece noi state din Europa Centrală vor crea o „indigestie politică” în Uniunea Europeană. Și nu prea știa cum s-ar putea trata. Dar cavalcada evenimentelor — criza financiară din 2008–2010, cu Grecia, Italia și, oarecum, Spania aproape pe marginea prăpastiei, imigranții, Crimeea, populismul, extrema dreaptă, nepoții și strănepoții comunismului, incapabili să stingă becul, corupția, atentatele sângeroase, restricțiile asupra presei „libere”, clima, pandemia, petrolul și, din nou, Rusia — au pus problema indigestiei prezumate pe lista glumelor de Revelion. Desigur că se impune o analiză a acestor două decenii și, fără îndoială, analiza va fi parte din mai toate întrunirile anului.

Necazuri
Necazul e că timpul nu are răbdare să ne asculte perorând despre unitatea Europei, despre includerea tuturor comunităților și fascinația reformelor. Avem un război foarte aproape de noi, ajuns deja în faza de atriție. Atât de multe depind de modul în care își va consuma ultimele faze și, respectiv, formula de încheiere, încât simpla lui ignorare denotă pasiunea pentru sinucidere politică. Spre cinstea lui, Donald Tusk, redevenit premier al Poloniei, a început o campanie furibundă de conștientizare a liderilor europeni, așa cum, cu ani în urmă (2017), la Roma, le cerea să „demonstreze că sunt liderii Europei”. Se întâmpla cu ocazia aniversării a șase decenii de la semnarea Tratatelor Fondatoare ale Comunităților Europene. De data aceasta, îl are alături pe ministrul său de externe, Radoslav Sikorski, ale cărui păreri ferme și acțiuni coerente sunt nu doar binecunoscute, ci și evitate cu precauție de adversarii politici. Efortul lor de a cere mai puține declarații și mobilizarea întregii industrii europene de armament poate fi sintetizat astfel: „pentru a câștiga acest război, Europa trebuie să ofere mai multe arme și să transmită un sentiment democratic al încrederii în acțiune” (Visegrad Insight).

Serbia a trecut prin filtrul alegerilor generale, regionale și locale înainte de încheierea anului trecut, iar rezultatele sunt, cum era previzibil, departe de sondaje ca și de așteptările unei bune părți a populației. Fragmentarea, radicalizarea, neputința de a reconstrui textura socială țin încă această țară și vecinii ei într-o incertitudine din ce în ce mai toxică.

Spuneam că ne așteaptă alegerile europarlamentare la începutul lunii iunie (6–9 iunie). Legal, vom alege euro-deputații, dar miza abia de aici începe. Cu numeroase țări în care dreapta radicală a pătruns în parlamente naționale și/sau locale: Olanda, Germania, Franța, Spania, Italia, Slovacia, șansa ca grupuri identitar-conservatoare să apară și în viitorul Parlament European crește mai consistent decât în sondaje. Avem cote de peste 30% AfD în Saxonia sau Turingia, 25% în Olanda pentru Geert Wilders, supranumit „un Trump olandez”, 18% în Franța pentru Rassemblement Nationale (partidul lui Marine Le Pen),peste 56% pentru naționaliștii slovaci proaspăt întorși la putere, sau binecunoscutul Fidesz, cu 54% din legislativ. Dar glumele istoriei nu se opresc aici! Recent, Charles Michel, președintele Consiliului European, a anunțat că va candida pentru un mandat de europarlamentar, lăsând larg deschisă bătălia pentru fotoliul de șef al unei instituții extrem de importante. Legea spune astfel: dacă și atâta timp cât politicienii nu convin asupra unei personalități care să ocupe acea poziție, atribuțiile sale sunt preluate și deținute de șeful executivului din țara care deține, în acea perioadă, președinția rotativă a Consiliului UE. Și, surpriză, începând din luna iulie, Ungaria va prelua această președinție de la Belgia, care o exercită în acest moment. În traducere, fie Europa se va mobiliza și va conveni asupra unui nume până la mijlocul lunii iunie (cu alegerile programate pentru 6–9 iunie, trebuie reamintit!) fie Viktor Orban va deține — o vreme — președinția Consiliului European, adică a instituției care gestionează formarea Comisiei Europene, după alegeri, creează agenda politică a Uniunii, validează sau nu deciziile majore. Inclusiv pe cele referitoare la ajutorul pentru Ucraina, la extindere și la alocarea fondurilor pentru reziliență. În mod tradițional, negocierile pentru poziția de șef al Consiliului European și, corelativ, pentru președinția Comisiei Europene durau cinci-șase luni. Va reuși Europa să se autodepășească? La pachet cu această grea întrebare vine și eterna problemă a Spitzenkandidat-ului. Adică a personalității numite de fiecare grup euro-parlamentar pentru a fi locomotiva sa electorală și președinte al Comisiei în cazul unui câștig electoral. Temă criticată de multă lume pentru că este prea puțin democratică, încă nedepășită, cum spuneam, din lipsă de curaj și imaginație politică, ține, deocamdată, secrete numele. Și nu din strategie electorală, ci din cauza lentorii interne, a depresiei, a incertitudinilor și a tergiversării. Se zvonește că Ursula von der Leyen ar candida pentru un al doilea mandat, dar nu este încă nimic anunțat. Iar celelalte grupuri politice stau în expectativă.

Anul acesta vor mai fi alegeri. După calculele celor de la Politico, peste două miliarde de oameni de pe planetă vor fi chemați la vot în mai bine de 15 țări mari precum SUA, India, Indonezia, Mexic, Taiwan. Datorită puterii lor demografice și militare, niciuna dintre aceste țări nu este de ignorat dacă vrem să înțelegem cutremurele care ne așteaptă. Pentru că, indiferent de rezultate, balanțele se vor înclina extrem de mult într-o parte sau alta. Și abia cu acest tablou, să amintim declarația de final de an a președintelui Xi Jinping, care prevedea „reunificarea Chinei în 2024”, apoi cea a președintelui Putin, „nu ne oprim”, cu atât mai mult cu cât are în față alegeri prezidențiale in luna martie, mai precis evenimentul e gata creat pentru a face anunțuri spectaculoase. Nu știm încă modul în care va decide Curtea federală americană în apelul lui Donald Trump împotriva hotărârii Curții din Colorado, care îl împiedică să mai candideze pentru un nou mandat la Casa Albă. Știm doar că întregul proces al nominalizării unui alt republican va trebui parcurs cu sfidarea termenelor și ritualurilor obișnuite, dacă vor dori să respecte calendarul legal al alegerilor prezidențiale.

Deloc în ultimul rând, dar având imensă nevoie de toate rezultatele de mai sus, vom înțelege în ce fel de limbaj politic va procesa comunitatea internațională atrocitățile Hamas și, respectiv, aranjamentele constituționale post-conflict. Spunem, deocamdată, doar că nu este o simplă problemă locală sau națională, nu e o rezoluție după manual, căci singurul manual care ar putea ajuta în regiune nu este citit de politicieni, de prea mulți politicieni. Și atunci, realizând politici nefaste, pregătite pentru unii, constatăm că efectele lor se întorc înzecit împotriva tuturor celor ce refuză să-și înțeleagă și să-și accepte devierile seculare.

Douăzeci de ani
Și, totuși, Europa Centrală a intrat de două decenii în acest angrenaj european. Cu bune, cu greutăți, cu disensiuni. Se putea altfel? Clar că nu, clar și pentru adversarii Europei, măcar că primesc fonduri de la Bruxelles. Sau pentru că primesc fonduri fără să-și fi făcut temele. Deloc clar pentru cei ce sperau că acest spațiu va rămâne un soi de zonă tampon, o regiune neutră în aparență, bine manipulată pe fond, aflată la discreția marilor săi vecini. Desigur, pentru mâinile lor lungi și neobosite ar fi fost o mulțime de treabă de făcut și o serie de premii de obținut. Dar, în 2004, zece state au pășit dincolo de Poarta Brandenburg. Două, Malta și Cipru, state mici și insulare, erau deja părți în Commonwealth-ul britanic și a fost, mai curând, un act de curtoazie pentru Londra decât o schimbare politică profundă. Celelalte opt, însă, au stricat petrecerea: Țările Baltice, cei patru din grupul Visegrad și Slovenia. Fiecare în parte, un scandal. Fiecare în parte, un caz mai greu decât credeau partenerii occidentali și, fiecare în parte, un subiect încă nedigerat pe de-a întregul. Pentru mulți studenți în științe europene, grupul acestor opt țări se rezumă la illiberalismul lui Viktor Orbán sau la instalatorul polonez. Pentru o serie de cetățeni respectabili, Slovacia e același stat ca și Slovenia, doar pronunțat diferit în limbile acelea stranii din Europa de Est. Iar obiceiul de a ne raporta la „Țările Baltice”, și nu, separat, la fiecare în parte, pentru a-i sublinia specificul și a-i înțelege reformele, se traduce în neputința multora de a spune care sunt aceste țări și, eventual, care le sunt capitalele.

Dar toate aceste state se află în spațiul Schengen. Și în NATO, evident. Cinci din opt au aderat la zona euro, iar prin întoarcerea Platformei civice la Varșovia, Polonia a anunțat să începe pregătirile pentru aderarea la moneda unică.

A fost odată o solidaritate reală a disidenților și a intelectualilor care, în samizdat, în spatele concertelor populare, în corespondență sau în suferința personală, au pregătit „revenirea în Europa”. Nu e foarte clar dacă aderarea la UE a însemnat propriu-zis întoarcerea pe care o visau, pentru că acea Europă sintetiza negarea a tot ce înduraseră sub regimurile totalitare ale secolului trecut. Europa aceea era senină, romantică și primitoare. Au nimerit într-un club frământat de boli netratate decenii la rând și „au pierdut ocazia de a tăcea” (Fr. Mitterand). Au venit să participe și să influențeze, să reformeze și să fie parte a unui festin. Și s-au trezit cu populiști acasă, cu naționalism radical și cu discursuri stranii din partea occidentalilor. Au furat prăjitura de pe masă și nu au spus poezioara. Dar numai ei știu cu câte eforturi au ajuns aici. Ar fi bine ca 2024 să ne îngăduie să reamintim suișul greu și să-l putem celebra.

Alte subiecte :

CCIA Timiș continuă sesiunea de înscrieri la programe de formare profesională

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș prin Direcția Instruire, Formare și Perfecționare Profesională organizează cursuri de formare profesională de specializare, calificare...

Lupul polar

La ora la care scriem aceste rânduri o întreagă planetă știe că Alexei Navalnîi a încetat din viață la închisoarea „Lupul polar” , situată...

Citește și :