Într-una din operele de referință ale istoriografiei contemporane – e vorba de lexiconul limbajelor social-politice din Germania – Reinhart Koselleck observa că revoluția e un concept fundamental avînd multiple sensuri, unicitate și repetabilitate, diacronie și sincronie. El are forța unui șoc politic, incluzînd un context social, descriind o schimbare bruscă, precum și un proces de mai lungă durată. Totodată, revoluția trimite la un lider cunoscător, precum și la un sfătuitor al acţiunii . A fi rebel, scrie savantul, avea un sens negativ, a fi revoluționar era ceva pozitiv. “În sens istoric și filozofic, conceptul s-a răspîndit în secolul al XVIII-lea și se referă la schimbare în general, însă la o schimbare care include toate aspectele vieții și ar trebui să ducă progresiv la un viitor mai bun…. aceasta se orientează spre un scop, promițînd norocul pămîntesc și eliberarea de stăpînire”. Nuanțele ori diferențele de sens ale conceptului diferă de la o limbă la alta, de la o cultură la alta. În fapt, vocabularul reflectă un timp și o moștenire istorice, un spațiu geografic, un set de valori posibil de identificat în reflexele mentale și comportamentale ale unei comunități. Aidoma evenimentelor similare din epoca modernă, și în cazul aceluia din decembrie 1989 e important să avem în vedere noțiunile, conceptele și limbajul prin intermediul cărora îl vom putea defini și înțelege.

Spontaneitatea protestelor împotriva dictaturii

Scînteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaţionale. Aceeaşi idee avea să joace un rol major în declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului László Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania , dar și de populaţia locală . Actiovitatea de oponent a pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicaţia clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) şi a continuat prin slujbele religioase din diversele parohii în care acesta a fost mutat cu forța. La sfîrşitul anilor 1980, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea de limbă maghiară din oraș și din regiune. Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, László Tőkés urma să fie evacuat din Timișoara de aparatul de represiune al regimului național-comunist. Opoziţia enoriaşilor, urmată de solidaritatea timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 faţă de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului Nicolae Ceauşescu. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un segment important al populaţiei oraşului care înţelesese că suferinţa grupului minoritar maghiar era una şi aceeaşi cu a majorităţii. Între lozincile scandate în ziua de 16 decembrie au fost şi acelea care marcaseră ideologia revoluției timișorenilor: „Jos Ceauşescu”, „Jos tiranul”.

Din descrierile demonstranților revoluționari de la Timişoara rezultă că în momentul în care s-a pus problema evacuării pastorului reformat din propria locuinţă, cetăţenii oraşului s-au solidarizat necondiţionat cu László Tőkés. Luptător pentru drepturile minorităţii maghiare din România, pastorul Tőkés a fost impresionat de ataşamentul timişorenilor faţă de cauza sa. Iniţial reprezentată de un grup de vorbitori de limbă maghiară, demonstraţia de solidaritate din faţa casei pastorului a atras în scurt timp cîteva mii de cetăţeni ai orașului. Planurile Securităţii lui Nicolae Ceauşescu de a provoca un conflict româno-ungar au fost dejucate de demonstranţii care purtau câteva semne din vechea societas civilis, animați fiind de idealul eliberării de sub regimul comunist opresor şi nu de o prăfuită neînţelegere istorică.

În ziua de 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunţa că Miliţia a risipit demonstraţia organizată în apărarea lui László Tőkés, dar că „ea s-a transformat într-un protest anticeauşist” . Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediţia sa din 18 decembrie 1989, îşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4.000 de demonstranţi s-au adunat la Biserica Reformato-Calvină spre a opri evacuarea pastorului László Tőkés. În aceeaşi zi, Die Welt a anunţat că au avut loc ciocniri violente între populaţie şi Miliţie şi că demonstraţiile care iniţial au avut „un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstraţii anti-ceauşiste” la care s-a alăturat întreaga populaţie a oraşului . Tot atunci, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenţionînd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune faţă de violenţele autorităţilor îndreptate împotriva populaţiei paşnice a Timişoarei .

La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunităţii Europene condamnau ferm represiunea demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre aceste revolte, semnalînd atitudinea intransigentă a pastorului László Tőkés în apărarea drepturilor minorității maghiare din România şi maltratările la care acesta a fost supus de instituţiile represive ale regimului național-comunist. Mediile occidentale au evidenţiat cooperarea cetățenilor orașului în momentul amplificării demonstraţiilor, subliniind că scînteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul László Tőkés. Diplomaţii occidentali, cu deosebire cei britanici şi americani, erau foarte preocupaţi de situaţia minorităţilor. Aşa se explică interesul pentru situaţia lui Tőkés şi vizita lor la Timişoara. Ei cunoşteau faptul că regimul lui Nicolae Ceauşescu miza pe o politică etnonaționalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămînerea la putere. Cît privește revoluția timişoreană, aceasta nu avusese un caracter etnic, ci unul civic. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenţia asupra faptului că dictatura lui Nicolae Ceauşescu îi nemulţumeşte pe toţi timișorenii și nu doar pe reprezentanţii minorităţilor din oraș.

Meritele de atunci ale lui László Tőkés au fost: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinţei; 2. a arătat deschis motivul nemulţumirii minorităţii maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaţionale a formulat în termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorităţii din care face parte; 4. a atras atenţia asupra Timişoarei ca oraş în care populaţia este hotărîtă să răstoarne regimul dictatorial şi să renunţe definitiv la ideologia național-comunistă. Provocarea şi întreţinerea de către serviciile secrete a relaţiilor încordate cu vecinii, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziţie. Agenţiile de presă anunţau în acele zile că frontiera dintre România şi Ungaria a fost închisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta de la Timișoara a fost una spontană şi de necontrolat de către autorităţi. Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria sau a rușilor din Uniunea Sovietică veniţi la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete.

Cetăţenii acestui oraş n-au răspuns provocărilor, arătînd înţelegere față de protestul lui László Tőkés, precum şi oportunitatea transformării lui într-un argument al revoltei antitotalitare. Protestul n-a izbucnit oriunde și nu oricum, de aceea nu poate fi bagatelizat nici locul, nici confesiunea și nici condiția minoritarilor în timpul regimului Ceaușescu. Acolo, în fața Bisericii Reformate s-au declanșat nemulțumirile care aveau să conducă la ampla opoziție spontană față de regimul politic, respectiv la revoluția timișorenilor. Pentru început, esențială fusese apărarea lui László Tőkés și tocmai acest lucru a atras atenția timișorenilor, dar și a opiniei publice internaționale. Felul în care s-a petrecut protestul din 15 decembrie, numărul participanților, solidaritatea și civismul local au avut o legătură nemijlocită cu spiritul orașului, cu vechiul înțeles al diversității religioase, al plurilingvismului și multiculturalității unui oraș și a unei regiuni transfrontaliere. În protestul pașnic din fața Bisericii Reformate împotriva evacuării forțate a pastorului László Tőkés nu regăsim istorica problemă a disputelor teritoriale dintre România și Ungaria. Veghea din 15 decembrie 1989 din faţa locuinţei pastorului avea să se transforme în zilele de 17-20 decembrie în impresionanta revoltă și revoluție anticeauşistă şi anticomunistă. Încercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorităţii româneşti cu minorităţile germană, maghiară, sîrbă şi evreiască din Timișoara a fost una perfidă. Era o temă veche, folosită în beneficiu propriu de regimurile autoritare și dictatoriale din România. Fragmentar conservată, societatea civilă timișoreană construită pe baza modelului cultural central-european nu a răspuns amintitelor provocări.

Intelectualii şi masele. Absența liderilor cunoscători și sfătuitori

În mai multe interviuri, Ioan Lorin Fortuna – unul dintre principalii organizatori ai revoluționarilor, fondatorul Frontului Democrat Român – a afirmat că întreaga mișcare protestatară fusese spontană și că nimeni nu era pregătit să-și asume poziția de lider: “Nu mă simțeam în stare – și cred că nici ceilalți – să port întreaga povară a conducerii unei revolte din care speram să iasă o revoluție” . Prin urmare, timișorenii participanți la demonstrațiile din zilele de 17-20 decembrie s-au organizat la fața locului, avînd leaderi de tranziție. E important însă că marea majoritate a populației orașului conştientizase necesitatea schimbării regimului. Pe parcursul demonstrațiilor, alături de Ioan Lorin Fortuna, s-au afirmat Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Ioan Savu, Ștefan Ivan, Sorin Oprea, Luminița Milutin, Ioan Chiș, Mihaela Munteanu, Ioan Marcu, Maria Trăistaru, ș.a. Pentru mai multe zile, ei au fost organizatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră în fruntea coloanelor de demonstranţi, gîndiseră strategii, se opuseseră armelor de foc şi dăduseră conţinut discursurilor politice din balconul Operei. Din relatările lui Ioan Lorin Fortuna rezultă toate acestea, precum și faptul că principalul obiectiv era răsturnarea dictaturii, fără să fi fost pregătit un program al schimbărilor:

“Mă gîndeam în acea vreme că tot ce se putea spera era eliminarea dictatorului, urmată de o guvernare intermediară, asupra căreia trebuiau exercitate presiuni spre a o deschide spre democrație. Nu intuiam și nici nu îndrăzneam să sper atunci că s-ar putea obține eliminatea completă a comunismului…. Spre sfîrșitul momentului de reculegere, cînd eram încă în căutarea unei soluții (pentru viitoarea organizare politică, n.m., VN), mi-am ridicat privirea și am văzut balconul Operei. Gîndul mi-a venit instantaneu, cînd ne-am ridicat în picioare: trebuia să-i mobilizez pe cei din jur; le-am spus că e nevoie să intrăm în Operă, să vorbim din balcon mulțimii și s-o organizăm pentru că altfel nu vom reuși“.

În felul acesta a debutat organizarea mulțimii și tot astfel s-a format un comitet de inițiativă prin intermediul căruia au fost mobilizate principalele întreprinderi industriale, a fost adunată în Piața Operei marea masă a cetățenilor orașului. Ideea a fost pusă în practică și a avut un enorm succes. În paralel cu Piața Operei, o organizare similară a revoluționarilor a avut loc la Consiliul Județean. Aceasta a făcut posible discuțiile cu reprezentanții puterii, respectiv cu Radu Bălan, Petru Moț, Cornel Pacoste, Constantin Dăscălescu ș.a. Fusese vorba de o încercare de negociere, un exemplu în acest sens a fost întîlnirea din sediul Consiliului Judeţean dintre reprezentanţii revoluţionarilor în frunte cu Ioan Savu şi şeful guvernului României ceaușiste, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a revoluţionarului Ioan Savu şi ea este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara în absența leaderilor cunoscători sau a acelora sfătuitori:

“Abia acolo, în faţa lor (a lui Dăscălescu şi a însoţitorilor săi, n.n.), mi-am dat seama că nu eram pregătiţi să purtăm o discuţie cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui…, întîmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în faţă, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanţi ai mulţimii de afară“.

În realitate, nu funcţiona o distribuţie a rolurilor, lipsea o verigă esenţială în desfășurarea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Confuziile ce au urmat şi lunga tranziţie spre democraţie îşi găsesc explicaţia și în această absenţă. În acel moment de cumpănă, decisivă a fost doar forţa mulţimii, însoţită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui timișorean în eliberarea de dictatura comunistă. Mulţimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintîi oraş liber al României. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, ele confirmă una dintre importantele interpretări ale istoricului Fernand Braudel potrivit căreia, uneori, masele sînt în stare să scrie istoria. Marea revoltă anticeaușistă și anticomunistă din decembrie 1989 de la Timişoara a fost revoluția maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timişoara n-a încurajat o diferenţă vizibilă între cetăţean şi muncitor. Segmentul social al muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi în numele căruia pretinsese şi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulţumit şi cel mai bine reprezentat în ruptura petrecută în anul 1989.

Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase un proiect politic necesar răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor oraşe româneşti, Timișoara era absentă de la marile dezbateri de idei şi de la atitudinile antitotalitare manifestate în cîteva din ţările Europei comuniste. Nu existau cercuri literare disidente şi nici presă de samizdat. Absentau personalităţile capabile să coaguleze în jurul lor societatea civilă, s-o informeze şi s-o orienteze politic. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăzneţe decît în alte oraşe româneşti, instituţiile culturale şi universitare din Timișoara și din Banat n-au generat o critică politică și nici un program urmărind schimbarea. Universităţile erau supravegheate de aparatul de partid şi de cel represiv, iar cadrele didactice erau adesea selectate în funcţie de loialitatea probată faţă de partidul comunist. Profesorii de ştiinţe umaniste, aceia care ar fi putut contribui la o schimbare de atitudine printre studenţi, trăiau departe de realităţile sociale ale României şi de orientările cultural-politice europene. Cu cîteva excepţii notabile, ei reprezentau o verigă în plus a secţiei de propagandă ideologică a partidului comunist. Segmentul profesorimii cu pregătire în domeniile filozofie, istorie şi sociologie funcționa în catedrele de socialism ştiinţific din cadrul Politehnicii din Timişoara.

Înfiinţată după al doilea război, Universitatea din Timişoara nu avea atunci facultăţi de sociologie, filozofie, psihologie și politologie. O modestă facultate de istorie-geografie fusese desființată la începutul anilor 1980. Dacă în profesiunile tehnice, precum și în ale medicinei, filologiei şi artelor existau personalităţi cu înclinaţii şi cu rezultate apreciabile, gîndirea politică a marii lor majorităţi era străină de ideile politice. Universitarii erau relativ insensibili faţă de suferinţele semenilor, beneficiind de privilegii din partea regimului: salarii decente, case sau apartamente spaţioase primite gratuit, burse, vacanţe în străinătate, asistenţă medicală de calitate şi pensii bune. Ei împrumutaseră ceva din comportamentul clasei intelectuale din regiunile mai sărace ale României. Cooperarea cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în revoluţia din Ungaria din 1956 ori în cazul luptelor sindicale din Polonia din anii 1980, nu funcţiona în România. În întreaga ţară lucrurile erau asemănătoare în ceea ce privește orientarea elitelor intelectuale. Andrei Pleșu a motivat amintita ignoranță a intelectualității astfel:

“Multe dintre dificultăţile tranziţiei autohtone rezultă– în absenţa unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualităţii noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înţelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a «rezistenţei prin cultură» ne-au făcut să întîmpinăm schimbările din 1989 cu mîinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămîne, acum, decît să tragem consecinţele“.

E un punct de vedere credibil. Este însă de dorit să înțelegem că indiferent cîți fraţi ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe dezbaterile şi orientările intelectuale din interior. Ivan Evseev, unul dintre apreciații profesori ai Universităţii din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea petrecută în decembrie 1989. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întîmplate. Fusese martor la teribila bătălie a mulţimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forţele de represiune care a avut loc într-una din piețele centrale ale Timișoarei. Rememorarea sa este emblematică pentru categoria social-profesională din care făcea parte:

“Începînd din seara zilei de 16 decembrie şi pînă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viaţă, mi-a fost dat să trăiesc experienţa unui alt timp şi a unei alte realităţi, diferite de spaţiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare raţională“.

Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepţie asupra lumii prin „falia adîncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absenţa coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor . Revoltele și revoluția s-au datorat masei timişorene, întîi de toate muncitorimii, din rîndul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor. Topit la nivelul înţelegerii acesteia şi întreţinut prin acţiunile civice ale grupusculelor de avangardă postbelice (meritînd evidenţiate ideile și curajul lor), rememorarea modelului central-european orientase mulţimea Timișoarei în decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor sociale, absența lucidității, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpînire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoţilor şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziţia paşnică a României de la totalitarism la democraţie. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gîndirea şi acţiunile elitelor locale şi naţionale. Contestările voalate ale regimului din anii 1960-1980 de la Timişoara precum acţiunile grupului coordonat de profesorul Eduard Pamfil, acelea reprezentate de scriitorii marxişti de limbă germană din Aktionsgruppe Banat, mişcarea muzicală Phoenix, revista Forum Studenţesc ori gesturile solitare ale poetului Petru Ilieşu, nu au transformat orașul într-un pol al dizidenţei anticomuniste. Reprezentanţii intelectualităţii nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluţiei din Ungaria, manifestaţiile studenţilor timişoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în deceniile următoare. Vechile experiențe ale opoziției politice fuseseră necunoscute noilor generații de timișoreni. În fine, industrializarea forțată și schimbările demografice de după 1960 au atras cîteva diferențe notabile între revolta anticomunistă din 1956 și revoluția antitotalitară din 1989. Între puținii care au fost atenți și au înțeles foarte bine importanța liderului cunoscător și/sau al sfătuitorului acțiunii, a fost George Șerban. Absolvent al Facultății de Filozofie a Universității Al. Ioan Cuza din Iași, George Șerban a fost conștient nu doar de importanța organizării mulțimii din Piața Operei, ci și de rolul fundamental al ideilor politice pe baza cărora trebuia să se petreacă tranziția spre democrație. Temeinic pregătit în disciplinele umaniste și în științele social-politice, el avusese în minte încă în decembrie 1989 necesitatea înnoirii paradigmatice. Ceea ce vrea să spună că succesul revoluției de la Timișoara depindea de un alt tip de sfătuitori precum Silviu Brucan și de un alt gen de lideri precum Ion Iliescu. Atunci, în decembrie ‘89, George Șerban fusese oprit să urce în balconul Operei. Ceea ce l-a determinat să reflecteze și mai atent la ceea ce se întîmpla, mai exact la obiectivele ce se cereau formulate pentru ca Timișoara și România să se elibereze cu adevărat de servituțile sistemului totalitar.

Paralizarea instituţiilor formatoare pe o durată mai lungă şi-a spus cuvîntul. Indiferent cît de multe dovezi ale culturii civice ar fi fost în Timişoara în perioada comunistă, rămîne de domeniul evidenţei că în momentul revoluției din decembrie 1989, opoziţia democratică nu era organizată. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarność din Polonia ori cercurilor intelectuale disidente din Ungaria. Aşa se face că în locul unei acţiuni politice gîndite cu mult înaintea evenimentelor, în decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a timișorenilor, care brusc s-a transformat într-o revoluție împotriva regimului totalitar. Ea nu beneficiase de lideri recunoscuţi şi pregătiţi să coordoneze schimbările politice ale momentului. Din relatările tîrzii ale unor scriitori cu privire la desfășurarea revoluției din decembrie 1989 rezultă doar atmosfera străzii, luptele demonstranților cu armata, ocupația militară a orașului, dar mai ales emoții, frică, supărări. Nu și idei politice . Fără un program și fără un ideal politic din timp definit, marea masă a timișorenilor a înfruntat cu mîinile goale regimul totalitar al lui Nicoale Ceaușescu. În pofida neajunsurilor, imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul în principalul simbol al schimbărilor revoluționare din România.

Timișoara în deceniile tranziției.

Proclamația și eșecul deciziilor administrative

Proclamația de la Timișoara a fost un document foarte important. Devenit public în martie 1990, aceasta a adus explicații sociologico-istorice privind schimbarea regimului politic. Invocînd cauzele și re-proiectînd argumentele revoluționarilor din decembrie 1989, Proclamația a atras atenția prin conținutul și tonul său revoluționar vizînd instaurarea democrației și a statului de drept. E un document fundamental, rezultat al reflecțiilor intelectuale postdecembriste. Prin Proclamație, cum observase principalul ei autor, George Șerban, Timișoara intenționa să structureze opoziția față de nou instaurata putere de la București. Dincolo de multiplele controverse și contestări, în lunile care s-au scurs din decembrie 1989 și pînă în martie 1900, la București se schimbase politica României prin cîțiva foști lideri comuniști avînd o orientare reformistă inspirată de perestroika lui Mihail Gorbaciov. E contextul în care George Șerban a gîndit Proclamația, sperînd că va recupera absența obiectivelor politice ale revoluției timișorenilor. Pentru acest document, încă o dată Timișoara a fost văzută și apreciată altfel de o parte a națiunii române. Pentru scurt timp, întreaga comunitate urbană fusese asociată ideii de schimbare majoră a lucrurilor în România post-Ceaușescu. De reținut este că Proclamația – un document strălucit – a avut un impact social și politic incredibil. Fusese însă prea tîrziu elaborată, iar explicația o avem în faptul că Timișoara nu avusese o disidență intelectuală în timpul regimului național-comunist care să fi pregătit din vreme amintita înnoire paradigmatică.

Într-un memorabil dialog cu istoricul Miodrag Milin despre evenimentele și mișcările politice generate de Proclamația de la Timișoara, George Șerban arăta că o parte a intelectualității României era pentru o shimbare fundamentală și că aceasta nu trebuia ignorată în nici un caz. Rolul ei trebuia să devină primordial în instaurarea democrației și în europenizarea României. Avînd deschidere și vocabularul unui intelectual umanist instruit în domeniul istoriei politice, George Șerban participase la negocierile cu puterea provizorie reluînd și susținînd ideile și căile schimbării. Observase că tranziția spre noua statalitate nu se va putea realiza cu persoane care fuseseră implicate de-al lungul timpului în sistemul creat și coordonat de instituțiile de tip totalitar. Tocmai de aceea punctul 8 al Proclamației devenise principala temă a dezbaterilor din lunile martie-mai 1990, dar mai ales tema controverselor între Comitetul de reprezentare al Proclamației și Frontul Salvării Naționale. Iată un fragment din ce spunea George Șerban privitor la acel moment foarte important și prin care deschide posibilitatea înțelegerii critic-raționale a tensiunilor din acea perioadă:

“În București și în țară criza luase amploare, înfruntarea era tot mai greu suportabilă, pentru că noi și noi adeziuni veneau acum în sprijinul Pieței Universității – Eugen Ionescu, Emil Cioran; nimeni nu a sesizat că a fost o scrisoare de susținere pentru revendicările din Piața Universității, inclusiv punctul 8 împotriva lui Iliescu , semnată de 126 de mari personalități, oameni de cultură din România, oameni de știință; nume grele ale culturii și științei, figurau Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, academicieni. Aceasta s-a citit, s-a publicat în presă, lista cu cei 126 de oameni; lumea socotea atunci la cifră, cîntărea politic. Un om cum era Claudiu Iordache, vicepreședinte pe țară al FSN, a avut primul lui moment de îndoială vizavi de Iliescu și de perspectivele României; el continua să aibă legături prietenești cu noi; față de Iliescu nu reușise personal să se pronunțe în spiritul adevărului. Avea o afecțiune și o legătură subterană cu el, extraordinar de trainică….Să-l excludem de la punctul 8, asta era soluția lui Iordache, pe care, din păcate, a îmbrățișat-o și Vasile Popovici atuncea, și Viorel Oancea, care era șeful Poliției; și făceau presiuni asupra mea. Dacă făceam un amendament la punctul 8 care să-l excludă doar pe domnul Ion Iliescu; toată nomenclatura să nu participe; doar o excepție, domnul Ion Iliescu. Am rezistat la toată această presiune care avea să fie pînă în preajma alegerilor din 20 mai; în clipa compromisului, susțin că punctul 8 și Proclamația ar fi devenit zero, pentru că aici trebuia să funcționeze principiul, nu socoteala de moment. În ce-l privește pe Claudiu Iordache, cred că a venit în 26 aprilie, cu o zi înainte de Alianță, să ne convingă să mergem din nou la Iliescu și să stăm de vorbă; pentru că Iliescu nu stă de vorbă cu Piața Universității… El era debusolat de apariția acelei scrisori-protest, tot ce avea mai bun cultura română se afla acolo. El își dăduse seama că România nu poate merge înainte cu Iliescu; era clar pentru el că dacă toți aceștia nu-l vor pe Iliescu înseamnă că Iliescu pleacă la drum fără intelighenția românească. Asta l-a afectat și atunci s-a străduit și a reușit pînă la urmă să ne convingă să mergem noi acolo, pentru că pe noi, în mod sigur, Iliescu ne primește, să mergem, și să încercăm un dialog cu el, să-l convingem să intre în dialog cu Piața Universității și să se împace într-un fel și să-l convingem să renunțe la candidatură de bună voie. Cînd s-a format, peste două-trei zile, acel comitet de reprezentare, am plecat cu Vasile Popovici la București și am cerut să avem o întrevedere cu Iliescu, deci noi, grupul de reprezentanți. Aici s-a întîmplat ceva. Noi am cerut o întrevedere între Comitetul de reprezentare al Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara și Iliescu, nu între Societatea Timișoara și Iliescu. Noi doream să introducem în scenă acest Comitet care avea în spate mult mai mult decît avea Societatea Timișoara. Iliescu a acceptat“.

Rememorarea e binevenită pentru a aprecia gîndirea politică profund reformatoare pe care o promova George Șerban – puținătatea reformelor fundamentale în administrație, justiție și educație din ultimele decenii îi dau dreptate -, pentru a vedea care dintre liderii tranziției reușise să articuleze și să pună în valoare aspirațiile populare și care își urmărea doar agenda personală. Efortul lui Claudiu Iordache de a înțelege timpul schimbării a fost observat și apreciat de George Șerban. Mărturia citată probează onestitatea, autorul ei fiind în căutarea adevărului, avînd bunul simț în relațiile cu ceilalți, precum și atașamentul pentru binele de obște. În ea descoperim recunoașterea comilitonului, a celui care în decembrie 1989 probase un curaj ieșit din comun înfruntînd cu pieptul dezvelit militarii înarmați. Cum reiese din afirmația autorului Proclamației, în pofida mai vechii legături și simpatii pentru Ion Iliescu, Claudiu Iordache a înțeles ce anume trebuia să se petreacă în România pentru ca idealurile de libertate ale timișorenilor să se tranasforme în realitate. Pe de altă parte, din mărturia citată aflăm genul de compromis cu puterea nou instalată, respectiv modul cum unii dintre participanții la dialogul cu Ion Iliescu au amalgamat și diluat proiectele revoluționare. Să fi fost vorba de naivitate, de „o înțelepciune vag senilă” sau de abandonarea aspirațiilor revoluției timișorene? În rol intrase jocul duplicitar al lumii bizantino-balcanice, iar rezultatul negocierilor de la București descris de George Șerban demonstrează această evoluție zig-zagată a lucrurilor. Drept urmare, Timișoara era deja pe calea abandonării vechiului său spirit central-european, mulțumită căruia se născuse nestăvilita dorință de libertate din decembrie 1989.

În pofida contribuției timișorenilor la răsturnarea regimului totalitar, absența liderilor cunoscători a fost un neajuns enorm. De aici și faptul că orașului și regiunii nu i-au fost recunoscute meritele de către noii guvernanți. Tot astfel se poate înțelege faptul că persoanele care au deschis focul asupra populaţiei Timișoarei în decembrie 1989 făcînd numeroase victime au rămas fie necunoscute, fie nepedepsite. Prezentată sumar şi dezbătută public o dată pe an cu ocazia comemorărilor din decembrie, revoluția de la Timişoara s-a întipărit îndeosebi în memoria acelora care au înfăptuit-o. Rememorarea istoriei recente a orașului, a regiunii și a României este marcată de partizanatele în jurul faptelor petrecute în decembrie 1989 la Timişoara şi la Bucureşti. Chiar evoluţiile nesincrone ale schimbărilor petrecute în Timișoara și București ori în alte centre ale României au creat perspective diferite asupra acestora şi a urmărilor lor. Modul speculativ sau provocator în care au fost abordate evenimentele în mass media, precum şi în unele dintre cărţile scrise despre evenimentele din 1989 (peste 600 de titluri în 36 de ani), nu au contribuit la depăşirea crizei de conştiinţă vizibilă la scara întregii populaţii a României.

Corupţia politică centrală a fost și este acut resimţită de majoritatea locuitorilor Timişoarei. Nervozitatea se datorează eșecului în formarea unei clase politice și administrative locale. Frustrările populaţiei, dar şi ale primarilor și ale altor lideri regionali s-au lovit de interese contrare ale oamenilor politici trimiși de la București. Instituţiile de stat care au supravieţuit vechiului regim au opus rezistenţă în fața reformelor. Acutizarea problemelor sociale arată că cele două modele culturale, ale capitalei şi ale marilor oraşe regionale din România, nu a fost depășită prin politici coerente și convergente. Polarizarea pe criterii materiale e vizibilă în toate colțurile țării. De aici și dificila comunicare interpersonală şi între grupurile de cetăţeni. Desfășurarea în paralel a faptelor revoluționare la Timişoara şi Bucureşti, intrarea mai tîrzie în scenă a Bucureştiului (în 21 decembrie 1989, comparativ cu Timișoara unde revoluția izbucnise în 15 decembrie 1989) şi felul în care s-a făcut schimbarea lui Ceauşescu au creat divergențe în înțelegerea și aplicarea deciziilor politice. Actorii principali de la Timişoara nu seamănau cu actorii principali de la Bucureşti. George Șerban susținea că aspiraţiile timişorenilor conţineau idei revoluţionare menite să conducă la totala înlocuire a administraţiei național-comuniste. Acest lucru nu s-a petrecut şi nici nu se putea petrece într-o Românie în care populaţia trăise decenii la rînd în izolare și fără o elementară cultură politică. Multor timișoreni le-a fost greu să accepte că revolta lor era privită diferit din alte orașe și regiuni ale României. Nu altfel o înțelesese nou instalata putere a statului, care nicicînd n-a dat explicaţiile aşteptate la Timișoara. Așa s-a născut și s-au perpetuat inamicițiile bazate pe suspiciuni, invective și exces de zel.

Nenumăratele divergențe de opinii au generat o anume radicalitate care s-a făcut simţită nu doar la nivel național, ci și în plan local. După mai bine de trei decenii de la schimbarea de regim din 1989, liderii politici ai Timișoarei nu se înţeleg în probleme esenţiale privind strategiile economice şi de mediu, refacerea infrastructurii, restaurarea patrimoniului arhitectural-istoric, reformele învățămîntului. Nu au o strategie pe termen mediu și lung. Clasa politică locală a dezamăgit, fiind incapabilă să se impună în ochii electoratului și demonstrînd (cu foarte puține excepții) că nu știe să reprezinte orașul și regiunea, că nu are acces în guvernele României ori în conducerea celor mai importante instituții ale statului.

Aidoma altor oraşe și regiuni ale României, Timişoara și Banatul traversează momente de dificultate în adaptarea la economia de piaţă şi la politica pluralist-democratică. Ar fi fost firesc ca după trei decenii și jumătate de la evenimentele invocate mai sus, oraşul să fi dobîndit o mai mare pondere în viaţa economică a ţării. Să fi cîştigat un loc complementar celui al capitalei şi să se fi afirmat în context internaţional. De ce nu s-a întîmplat acest lucru? În primul rînd pentru că nu s-a renunţat la centralismul administrativ; pentru că s-a neglijat rolul pe care l-ar fi putut juca Timişoara şi Banatul situate în vestul României în dezvoltarea relaţiilor cu statele vecine și cu Europa în ansamblu. Refuzul în luarea deciziilor politice privind reforma structurală, lipsa de atenţie faţă de clasa de mijloc a contribuit la multiplicarea nemulţumirilor populaţiei acestui oraş faţă de liderii proprii și față de cei naţionali. Ceea ce nu s-a înţeles de către guvernele de la Bucureşti a fost că modernizarea unui stat porneşte întotdeauna de la marginea sa mai avansată. Deschiderea spre Europa a ţării ar fi putut să o asigure Timişoara şi oraşele regiunii. Funcţionarea euroregiunilor presupunea punerea în aplicare a modelului economiei transfrontaliere, respectiv asigurarea legislaţiei utile dezvoltării mai rapide şi mai eficiente a firmelor de comerţ şi servicii.

Reluarea politicii pe care o duceau partidele acum un secol în Vechiul Regat sau a aceleia promovate de formaţiunile politice interbelice potrivit cărora controlul se exercită prin trimişi de la Bucureşti s-a dovedit a fi contraproductivă. Revolta perpetuă a timişorenilor și bănățenilor este motivată de faptul că a fost întîrziată reforma administrativă și juridică, descentralizarea și orientarea proeuropeană. Exprimată în multe forme, marea nemulţumire s-a îndreptat împotriva foştilor comunişti și a instituțiilor patronate de aceștia. Unul dintre documentele fundamentale ale societății civile s-a intitulat Proclamaţia de la Timişoara. Gîndită şi prezentată public în martie 1990, Proclamaţia a fost cel dintîi act de legitimare a opoziţiei româneşti postcomuniste. Un document influențat de revoluția maselor Timișoarei din decembrie 1989 și care avea să reprezinte ideologia politică postrevoluționară.

Timişoara de astăzi este în căutarea noii identităţi sociale şi culturale. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă Timişoarei a emigrat. E vorba de segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi al unei părți a elitelor intelectuale. Indiferent de categoria socială, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă disoluția comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al elitei culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta, a provocat o bruscă schimbare de model cultural, respectiv comportamental.

Locuitorii de pînă la 1989 au reprezentat în marea lor majoritate urbea tolerantă, cunoscătoare şi păstrătoare a moștenirilor multiculturale ale Timişoarei şi ale Banatului. Motivele emigrării în masă nu au fost doar economice, ci şi politice. În pofida unor transformări, legile au venit tîrziu în întîmpinarea iniţiativei particulare şi în scopul dobîndirii proprietăţii private. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită mai ales din Moldova, Oltenia şi Maramureş. Cert este că potențialul creator al societății multi- și interculturale a Timişoarei și Banatului s-a diminuat simțitor. Studiile sociologice arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a întîmplat în perioada interbelică sau în deceniile de după al doilea război. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce conferise personalitate şi confort social oraşului și regiunii, s-a dizolvat sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara în ultimele deceniii se explică prin aceea că aici s-a petrecut cel dintîi pas în răsturnarea dictaturii, pe de alta prin faptul că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraş s-a trăit mai bine decît în restul ţării. La fel de adevărat este că s-au făcut simţite şi presiunile politice în vederea schimbării structurii sociale a Timişoarei.

Populaţia de astăzi a Timişoarei este diferită comparativ cu aceea ce a iniţiat revoltele din decembrie 1989. Noua structură demografică nu a creat conflicte culturale majore, cu toate că se fac văzute destule comportamente agresive faţă de bunul public, precum și în relațiile interpersonale. Doar că cei intrați în oraș sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, arhitecturii şi a vieții comunitare; nu manifestă curiozitate pentru arhitectură și istorie și nici înțelegere pentru diversitatea culturală moştenită de la locuitorii de altădată. Discontinuităţile comparativ cu deceniile precedente sînt identificabile în încălcarea normelor de coabitare, în limbajele suburbane, în propagarea ostentativă a mesajelor cu iz şovin, rasist și antisemit. Cît despre competiţia economico-financiară, ea este aspră şi adeseori lipsită de corectitudine. Ceea ce asigură încă un oarecare echilibru social e prezența locuitorilor provenind din Banat și din localităţi din Transilvania şi Partium și ale căror trăsături comportamentale sînt relativ similare timișorenilor de odinioară. De aici şi iluzia unora că lucrurile nu s-au schimbat în sens major, că elementele de bază ale oraşului supravieţuiesc şi că doar centralismul este singurul vinovat de dezacordurile sociale, de ineficienţa instituţiilor și de dezordinea organizaţională, de absenţa proiectelor vizînd re-așezarea orașului pe harta Europei.

În pofida neajunsurilor semnalate, supraviețuiesc importante resurse naturale, orașul și regiunea au conservat cîteva urme ale multi- şi interculturalităţii și ale multiconfesionalităţii. Iniţiativele private, investiţiile germane, franceze, austriece şi preferinţa unor grupuri de italieni de a fi prezente în viaţa industrial-comercială a oraşului şi a zonei demonstrează că dialogul pe tema integrării europene a rămas relativ important. Pentru ca Timişoara să redevină un model – așa cum fusese pentru România interbelică – politicile ei trebuie să evite în primul rînd discursul radical de dreapta. Geneza unei alternative de gîndire depinde de produsele culturale, de dezbaterile de idei, respectiv de inițiativele și cooperarea bazate pe cunoaştere. Șansa Timişoarei de a juca rolul administrativ și cultural complementar atribuţiilor Bucureştiului ori Szeged-ului şi Novi-Sad-ului ar putea fi parte a unui ideal politic în care să se regăsească atît elitele, cît și societatea în ansamblul ei. Așa cum arată lucrurile acum, Timişoara și Banatul nu vor mai profita de moştenirile fecunde, de codul cultural multiplu din secolele precedente și care a fost vizibil pentru ultima oară în timpul revoluției din 1989 .

În loc de concluzii

Comunitatea europeană are nevoie astăzi nu doar de convenţii culturale, ci şi de o disponibilitate pentru înţelegerea istoriilor sale regionale. Are nevoie de o cunoaştere a patrimoniilor sale regionale și euroregionale. E vorba de identificarea valorilor similare ale europenilor și nu de diferențele economice sau sociale. O asemenea cuprindere a lucrurilor poate asigura „strategia destinului comun”. Un model istoric ca acela din Banatul Timișoarei oferă avantajul de a include realitățile multi- și interculturale ale continentului. Reînvăţarea istoriei unei euroregiuni cum este aceea a Banatului Timișoarei îşi are rosturi mai adînci decît cunoaşterea faptelor: înlocuirea modului partizan de gîndire cu unul social-liberal, deschis; însuşirea unui mod de viaţă în acord cu acele tradiţii care au fost construite în temeiul recunoașterii și tolerării diversității.

Valorificarea interferenţelor social-culturale şi politice care au avut loc în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și, parțial, în prima jumătate a secolului al XX-lea, ar fi putut contribui la modelarea reflexelor populaţiei și la asumarea valorilor modernității. Experimentele habsburgice şi echilibrele demografice din Europa Centrală s-au datorat politicii mercantiliste a Vienei din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. La vremea aceea, întreaga populație a Timișoarei și Banatului și-a însușit astfel de politici. Recuperarea și înțelegerea trecutului are un rol politic deloc neglijabil. Imediat după revoluția din 1989, aceasta trebuia să devină o condiţie sine qua non a proiectelor de viitor, un exemplu care să inspire viața intelectuală și civică . Așa cum observase istoricul-conceptual Reinhart Koselleck, prin intermediul istoriei se clarifică obiectivul politic, și invers, rezultatul politic contribuie la recuperarea istoriei.

Faptul că Timișoara a elaborat un proiect excepțional și că a fost desemnată Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2023, ar trebui să însemne – chiar și după trei decenii de la revoluție – că locuitorii săi și ai regiunii limitrofe au înțeles să se mobilizeze, recuperînd timpul celei dintîi intrări în modernitate și reinventîndu-se în temeiul modelelor în care interferaseră valorile cultural-civilizaționale locale, regionale și europene.

Textul complet a fost publicat în prefața cărții eminentului istoric-profesor Miodrag Milin, ’89: Căile risipite ale revoluției timișorenilor, Editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2021. Pentru versiunea în limba engleză a se vedea: https://www.fh-dortmund.de/medien/hochschule/i12_Art7_Timisoara.pdf