„Gripa albaneză” și noi, fraierii sfintei indignări patriotice

509

Nu am mai scris despre fotbal de foarte mulți ani. Nu pot spune că îmi era dor pentru că aș minți. Înainte de 1989, când am fost corector la ziarul „Drapelul roșu” — unicul ziar în limba română ce apărea la Timișoara —, am ales să scriu despre sport fiindcă era singurul loc în care nu erai obligat să scrii despre Ceaușescu și să falsifici realitatea. (Povestea cu falsificarea realității e mai complicată deoarece au fost nenumărate meciuri în care factorul politic intervenea brutal. Cum fost și cazul celebrului meci Poli – Dinamo, câștigat cu 2-1 de alb-violeți).

După 1989, când — împreună cu Adrian Pop, Cornel Bogdan, Radu Suciu și regretații Bela Horosz, Duki Popovici, Lucian Ghiorghiu — am înființat săptămânalul „Sport”, devenit „Sport Vest”, iar apoi „Fotbal Vest”, am devenit tot mai lipsit de entuziasm fiindcă aflam în exces despre aranjamente, manevre de culise, bani negri. Erau, să nu uităm, anii Generației de aur.

Dar nu despre deriva sau cauzele recentului eșec al naționalei de fotbal vreau să scriu astăzi, ci despre instrumentalizarea fotbalului. Adică despre felul în care fotbalul provoacă efecte mai mult sau mai puțin controlate. Mai mult sau mai puțin nocive.

În primul rând, aș constata felul mult prea exagerat în care a fost resimțită prestația tricolorilor: de la „rușine” până la „tragedie” nu a fost decât un pas. Desigur că ratarea calificării din grupe a fost, este o mare deziluzie, mai ales într-o țară săracă și mințită mereu, în care oamenii primesc prea puține satisfacții din partea societății. A conducătorilor ei, de fapt. Desigur că nu îl apăr pe Anghel Iordănescu — pus acolo politic, evident cu sprijinul lui Gabriel Oprea, adică al UNPR-ului —, dar vreau să atrag atenția că în aceste zile România a fost lovită de o tragedie adevărată: furtuni și inundații ce au provocat decese și pagube imense.

Probabil că, dacă aceste tragedii ar fi lovit România în alt moment, am fi avut imediat o reacție organizată și concretă de solidarizare a românilor. Așa, fiindcă naționala a ratat calificarea în optimi, în loc să trimitem apă, haine, bani în zonele sinistrate, ne întâlnim ceas de ceas în piața simbolică a internetului pentru a-i biciui, simbolic, pe Iordănescu și pe bieții fotbaliști tricolori.

De fapt, suntem „pacienții” unui tratament și, deopotrivă, ai unei inevitabile manipulări în masă. Societatea românească mai eliberează din tensiunea ei interioară fiindcă e ca și cum ne simțim mai bine după ce ne înjurăm, cu gura plină, patronul, șeful, primarul, polițistul, profesorul ș.a.m.d. Sfânta noastră mânie publică ne face mai importanți, mai competenți și, desigur, ne conferă iluzia că participăm nemijlocit la rezolvarea problemelor societății. Mai mult decât atât, ne măsoară patriotismul. Patriotismul ăla uitat în perioadele fără campionate europene sau mondiale, dar redeșteptat în aceste momente.

Oamenii suferă imens nu fiindcă au pierdut o calificare, ci fiindcă au pierdut un război. Iar asta se vede mai clar atunci când soțiile nostre, de pildă, indiferente la meciurile din campionatul intern, pun o trăire neașteptată în asemenea înfruntări. Nu degeaba un sociolog scria, acum vreo 50 de ani, că meciurile naționalelor de fotbal sunt, la modul simbolic, ceea ce au fost, odinioară, conflictele armate.

În fine, vreau să vă atrag atenția că fiecare dintre noi, atunci când suntem în tribună, devenim o fiară ipocrită și bolnavă de… Alzheimer. Uităm de la mână pân’ la gură. Și, când scriu asta, mă gândesc la felul în care era alintat/„alintat” marele fotbalist bulgar Hristo Stoicikov atunci când juca în Spania, la Barcelona. În cursul aceluiași meci, când rata, i se striga „Pleacă acasă, țigane!”, iar dacă dădea un gol magnific, devenea, imediat, Rege!

LĂSAȚI UN MESAJ