Cine a pariat, în săptămâna trecută, pe electoratul prostănac, pauperizat sau înfricoșat din Turcia, Slovacia și Ucraina a cam luat-o în freză. Și, când folosesc o asemenea subdezvoltată expresie de cartier în care freza este în centrul atenției, să știți că și eu am luat-o în capilara cu pricina. Adică am fost mai mult ca sigur că turcii, slovacii și ucrainenii se vor duce la urne cu votul Puterii în cioc, asemenea vitelor bine dresate de regimurile corupte, autoritare și populiste. Nu sunt politolog, dar mă îndoiesc că politologii cu centură neagră la pronosticuri au emis vreun căpăcel de speranță în ceea ce privește reactivitatea democratică a electoratului din țările enumerate mai sus. Era și greu, dacă nu chiar imposibil. Asta fiindcă — ridic și eu o ipoteză mai degrabă de chibiț — sociologii au prostul obicei de a confunda lipsa de cultură și educația rudimentară a majorității electoratului cu absența discernământului. Cu alte cuvinte, a devenit deja un prea bătătorit loc comun judecata conform căreia oamenii fără multă educație, sărăciți și asediați de gogoșile promisiunilor votează cum votează fiindcă oricum nu înțeleg nimic din politică. O fi cam așa cu mare parte dintre ei, dar aș opina că minimum trei observații ne arată că realitatea e mult mai complicată decât năzuiește știința să ne-o simplifice.
În primul rând, viața de zi cu zi din politica românească arată cu o cruzime fără seamăn că nu politicianul educat, informat și fin a ajuns să păstorească pritocitul legilor în România, ci, dimpotrivă, cel cu o brumă de cultură, insul șiret, viclean care pricepe visceral ce trebuie făcut pentru ca lui să îi fie bine. Iar aici, dacă vreți să deschid o lungă listă cu asemenea personaje, v-aș recomanda să îi reconstituiți, mental, cu ce aveți la îndemână, pe un Florin Iordache, pe un Liviu Pop și, cu voia dv., prima pe listă — pe dna Viorica Dăncilă. În virtutea unei simple logici inverse, nu văd de ce nu am credita cu exact același instinct de înțelegere și acel electorat ce părea definitiv închis între disprețuitoarele paranteze ale senectuții, sărăciei și ignoranței.
În al doilea rând, aș opina că, la nivelul percepției elitelor, s-a produs un cutremur devastator pentru cei care, acum, par încă a deține Puterea. E limpede că această castă a politicienilor, ce părea intangibilă și sacrosanctă, și-a pierdut autoritatea, controlul și creditul. Exact în această ordine. Donald Trump — orice ar spune corecții politici — a fost primul semnal viguros că electoratul nu mai crede în asemenea Golemi care au devenit, fatalmente, mafii, grupări intangibile, ba chiar bande ale unor interese antinaționale.
În al treilea rând, ca o consecință a disoluției încrederii în clasa politică, electoratul nu mai are încredere în ideologii. Și, dacă, exact în această clipă, veți exclama „și ce dacă?”, am să vă spun de îndată că numele de fată al tuturor ideologiilor este Promisiunea. Ceea ce înseamnă că promisiunile de orice fel și-au pierdut definitiv forța hipnotică. Sau că oamenii de rând au ajuns la un preaplin al vorbelor neurmate de realitatea de zi cu zi.
Nu știu dacă e neapărat bine ce se întâmplă acum, dar constat că, de prea multă vreme, competența clasei politice a fost instrumentul cu ajutorul căruia politicienii și slugile lor au devenit milionari în euro. Iar noi, cerșetorii miliardari în speranță.