„Zeiţa disperării nu mai citeşte nimic” Interviu cu scriitorul Valeriu Armeanu

164

Sunt mai bine de doi ani de când scriitorul Valeriu Armeanu a murit, la 69 de ani. Născut pe 23 mai 1946, în comuna Giroc din Timiş, nea Valerică (aşa îi spuneam) a trăit în Turnu Severin şi a fost unul dintre eroii copilăriei şi adolescenţei mele. Prieten bun al tatălui meu, era un personaj ce sărea din orice fel de ramă, chiar barocă să fie fost ea. Un continuu răzvrătit, un om cu un uriaş umor, un pamfletar teribil, un poet sensibil şi plin de forţă, Valeriu Armeanu este autorul a aproape 20 de cărţi, inclusiv de proză. În 2014, l-am invitat să facem un interviu în care să vorbească despre propria-i viaţă, despre oamenii care i-au influienţat-o, despre scris şi alte lucruri importante. A acceptat şi aşa s-a născut volumul Gura păcatosului, din care am desprins un fragment.

Robert Şerban: Talentul scrisului a fost un „virus” moştenit din familie sau o „descoperire” în etape?

Valeriu Armeanu: Nu îmi dau seama cum a apărut această „meteahnă” de care nu mai scap din copilărie. Recunosc, cu mâna pe inimă, că nu mi-a plăcut şcoala. Eu nu am fost niciodată un bun exemplu pentru copii. Încă de prin clasa a patra fugeam de la şcoală, fără să am motive serioase. Pur şi simplu mă apuca „strechea”, mă luau năbădăile. Nu am ştiut niciodată, la vârsta aceea, de ce aveam aversiune faţă de şcoală, de ce aveam un comportament deviant, de ce mi-a plăcut să scuip în bot logica faptelor, a lucrurilor fireşti. Abia la maturitate am găsit explicaţia acelor tulburări de comportament, a acelor ieşiri în decor.

Ei bine, aveam un învăţător destul de bătrân, un om plictisit, bolnav, sătul de viaţă, închis la suflet, intolerant, un om care îşi pierduse plăcerea de a mai lucra cu copiii. Acum, când anii au trecut, îl judec cu alţi ochi, încerc să pun într-o ecuaţie simplă atitudinea lui faţă de nişte copii amărâţi de ţărani, care veneau la şcoală desculţi, flămânzi şi necăjiţi. Fireşte, veneam la şcoală nepregătiţi, deoarece era mai important pentru părinţii noştri să facem anumite treburi gospodăreşti decât să ne pregătim lecţiile.

Domnul învăţător ştia aceste chestiuni foarte bine, cu toate acestea ne bătea de ne scotea din minţi. Avea o plăcere de neînţeles să ne dea cu capul de bancă sau de tablă. Uneori ne lovea cu o bâtă până ne învineţeau palmele.

În fond, eram copii… Cu ce greşeam atât de grav încât să ne ciomăgească mereu, ca pe nişte animale? Acest om devenise pentru mine un coşmar. Era suficient să-l văd şi simţeam cum, în mine, se produce o schimbare, îmi venea să-i dau cu ceva în cap. A fost singurul om pe care, dacă l-aş fi omorât, nu aş fi regretat niciodată.

A trecut de atunci peste o jumătate de secol, iar ura mea pentru acel individ a rămas mereu constantă. În plan psihologic, s-a petrecut un fenomen firesc, am urât şcoala pentru că am redus-o la acel individ pe care îl uram, acel dascăl fără vocaţie pe care nu-mi aduc aminte să-l fi văzut zâmbind vreodată.

Tristeţea a fost alta: din cauza acestei întâmplări nefericite din viaţa mea am rămas cu nişte sechele, cu nişte traume de care nu am scăpat. Aşa se face că ura faţă de şcoală nu m-a părăsit niciodată. Am momente când, în anumite nopţi, mă visez elev. Ei bine, pentru mine urmează o zi care mă întoarce pe dos. Îmi piere zâmbetul, simt că nu îmi mai iese nimic, mă strânge cămaşa, mă strâng pantofii, iar eu mă simt ca o muscă uitată în tobă. Este bine ca în ziua aceea să nu mă caute nimeni, fiindcă riscă să descopere emisfera nordică a comportamentului meu.
Eu am avut parte de un tată cazon, rigid în relaţiile cu mine şi cu fraţii ceilalţi. Aveam vreo paisprezece ani când a aflat că scriu poezii. A fost o supărare mare. M-a luat de-o parte şi, pe un ton tovărăşesc, m-a întrebat:
— Tu vrei să ajungi ca Eminescu?
— Nu, i-am răspuns cu privirea încremenită în podeaua camerei.
— Păi, atunci cine vrei să ajungi?
— Nu vreau să ajung nimic, i-am răspuns cu o nevinovăţie evidentă în glas.
— Cred că tu glumeşti.
— Nu glumesc.
— Păi, mă dobitocule, de ce scrii dacă nu vrei să ajungi ca Eminescu?
La întrebarea aceasta nu am mai răspuns. În schimb, a venit concluzia lui: Mă, băiete, apucă-te, dracu, de o meserie, nu umbla după cai verzi pe pereţi. O să râdă lumea de tine şi o să râdă şi de mine. Doamne, ce pocinog mi-ai dat în casă. Şi-a făcut cruce. Doamne, ce pocinog mi-ai dat în casă, a repetat. Şi iar şi-a făcut cruce. Pe mine m-a luat cu răcoare pe şira spinării. Poate că avea dreptate, îmi ziceam. Cum să ajung eu ca Eminescu? Mi se părea că sunt un neruşinat, că fac o impietate regretabilă, aşa că o vreme nu am mai scris un rând. Când mă apropiam de hârtie simţeam povara lui Eminescu după cap.

Şi, încet, încet, Eminescu s-a furişat în mintea mea până la glezne, apoi până la brâu şi, pe măsură ce au trecut anii, a intrat până la gât. Acum, când au apărut pe la colţuri tot felul de pezevenghi care îl contestă, eu îl simt pe Eminescu ca pe un sfânt, pentru că literatura română seamănă cu o biserică. Opera lui Eminescu este altarul, iar în naos şi pronaos se rânduiesc celelalte opere.

R.Ş.: A fost poezia un spaţiu al libertăţii? Cum vedeţi, retrospectiv, relaţia cu propriul scris, cu propria literatură?

V.A.: Evident, poezia a fost dintotdeauna un spaţiu al libertăţii, poezia nu are corset, nu are logică. Este specia literară care îţi permite să te iei la trântă cu sintaxa şi cu morfologia. Poezia este foarte tolerantă, este o târfă manierată, nu dă cu deodorant peste transpiraţie şi nu confundă halvaua cu halimaua. Poezia a fost, pentru mine, şi a rămas, acel refugiu în care mă retrag când mi se face urât de lume, când mizeria vieţii mă copleşeşte. Ea mă vindecă de urât, de tristeţe şi singurătate.

Cu mulţi ani în urmă, scriitorul american de origine armeană William Saroyan ne-a vizitat ţara, cu această ocazie un amic, tânăr scriitor pe atunci, i-a luat un interviu. Spunea multe lucruri interesante Saroyan, dar ceva mi-a atras atenţia în mod deosebit.

Susţinea el că scriitorii din Răsăritul Europei au un mare avantaj faţă de scriitorii din lumea liberă. Scriitorii occidentali sunt mai direcţi, nu îşi mai bat capul să caute subterfugii, metafore şi nuanţe, aşa cum, din cauza Cenzurii, scriitorii ce aparţin regimurilor totalitare sunt nevoiţi să facă. Această modalitate îl „obligă” pe scriitorul din Răsăritul Europei să îşi ascută simţurile, să încerce să se strecoare ca un sturion prin hăţişurile Cenzurii.

Relaţia cu propriul scris nu pot să o definesc. Ce să spun? Doar n-oi fi nebun să mă laud singur, dar nici să mă critic nu pot. Aş fi caraghios. Eu am scris şi încă mai scriu cărţi. Îi las pe alţii să dea contur cărţilor mele, fireşte un contur critic, analitic, prin care să îmi demonstreze că au înţeles, că nu au scris pe lângă carte. Fiindcă, din păcate, am întâlnit câţiva cronicari care au vrut să îmi arate câte biblioteci au ei în cap, dar analiza lor nu avea nimic comun cu cartea mea. Unii au fost chiar critici cu pretenţii, însă au folosit „instrumente” rudimentare. Nu, chiar nu ştiu care va fi soarta cărţilor mele. Până la urmă, o carte este ca un copil care, la maturitate, încearcă să-şi facă un rost, un destin. Este mult hazard în povestea asta, este noroc şi, de ce nu?!, mâna lui Dumnezeu.

Să nu te bazezi niciodată pe găşti, găştile sunt formate din lingăi. Despre ei, filosoful elen Antistene spunea că este mult mai bine, în viaţă, să dai peste corbi, deoarece aceştia te mănâncă după ce ai murit, pe când lingăii te mănâncă de viu. Şi-apoi, la drept vorbind, nu întotdeauna cărţile au avut soarta pe care o meritau. Astăzi se ştie că Inchiziţia a ars pe rug oameni şi cărţi, naziştii au ars cărţi, comuniştii le-au topit sau le-au ars. Ştiind cine au fost, te împaci cu gândul. A fost o etapă în istoria omenirii. Nu te mai surprinde, dar când afli că, de pildă, cărţile bibliotecii din Efes au fost arse de Apostolul Pavel, parcă te ia cu trepidaţii, ca pe un motor care a rămas în trei bujii. Ce să mai zici? Nu-i aşa că îţi vine să îţi tragi izmenele pe cap şi să te duci să predici în pustiu?!

R.Ş.: Care sunt mizele — interioare, dar şi exterioare — ale meseriei de scriitor?

Valeriu Armeanu 2

V.A.: Nu prea mai sunt mize, dragul meu, sau, dacă sunt, mi-e teamă că nu au mai rămas decât acele mize în plan psihologic. Realizezi acea defulare a unor trăiri pe care nu le mai poţi ţine „ascunse” de tine. Aceasta este şi salvarea omului de artă.

Ce s-ar fi întâmplat cu Goya dacă ar fi ţinut monştri în el şi nu i-ar fi aşezat pe pânze? Poate că ar fi înnebunit, poate că însuşi Goya ar fi devenit un monstru. Monştri aceia sunt monştri care i-au populat viaţa. În mod normal ar fi trebuit să aibă un chip uman, dar Goya le-a dat acea înfăţişare hâdă, apocaliptică, bestială pentru că, în mintea marelui pictor, cei care i-au deformat viaţa şi i-au hărţuit destinul arătau ca nişte monştri. Adevărata lor configuraţie rămâne cea pe care le-a dat-o Goya.

Nu întâmplător poetul american Carl Sandburg dă definiţia poeziei în felul următor: „Poezia este jurnalul de bord al unui animal marin care s-a născut în apă, trăieşte pe uscat şi ar dori să zboare”. Poetul este un animal bolnav, el este bolnav de minereul cuvintelor care i-au rămas în sânge. El se tratează de această boală, încercând să o povestească şi altora. Dar lumea de azi este grăbită, nu mai vrea poezie. Omul concret vrea o bucată de pâine, vrea să trăiască mai bine. Zeiţa disperării nu mai citeşte nimic, refuză poezia. Omul banal vrea pâine, nu aşteaptă să facă păianjeni la cur, din cauză că poetul i-a cerut să rabde de foame. Este necăjit, este părăsit, este copleşit de amarul zilei de mâine.

Iată doar câteva elemente care au făcut ca poezia să cadă în derizoriu, să îşi piardă miza. În vremuri triste nu se citeşte poezie. Poezia a devenit, în timp, un barometru al stării sociale. Cu riscul de a deveni cât se poate de prozaic, îţi mărturisesc o convingere: poezia se citeşte când omul are de toate, căci siguranţa zilei de mâine îi dă tihna sufletească. Cum poţi să-i ceri să citească poezie unui om care, după zece ore de muncă, moţăie în tramvai şi abia aşteaptă să ajungă acasă ca să mănânce ceva, ca, apoi, să se arunce în pat să-şi odihnească oasele pentru că a doua zi o ia de la capăt?!

La ora actuală poezia este citită de foarte puţini oameni. Doar cei care scriu poezie o mai cumpără. Poezia a devenit o povară şi pentru edituri. Cine este dispus să mai piardă la infinit? Sunt convins că ştii mai bine decât mine ce se petrece în plan editorial cu cartea de poezie. În atari situaţii, ce miză mai poate oferi poezia? În scurtă vreme va deveni Vânare de Vânt, dacă nu cumva a şi devenit.

R.Ş.: Îmi amintesc, copil fiind, că eraţi foarte slobod la gură, într-un timp când de a spune ce vrei şi ce gândeşti putea duce la închisoare. De unde venea atâta curaj? Pe ce vă… bazaţi?

V.A.: Pe inconştienţă. Pe asta mă bazam. Eu nu am fost niciodată un om echilibrat. Mereu am simţit nevoia să fac pipi la semafor şi să „scuip” în bot viaţa cu câte o metaforă. Din nefericire, am întâlnit şi oameni fără umor, care nu au agreat ieşirile mele şi nici faptul că sunt un mucalit incurabil.

Cât priveşte faptul că am fost cam slobod la gură, trebuie să recunosc că aşa este. Nu pot să am de-a face cu un idiot şi să nu îi spun că este idiot. Dacă nu-i spun. fac puşchea pe limbă. Preţuiesc oamenii echilibraţi, cu bun-simţ, educaţi, care nu te jignesc, dar, cu regret trebuie să o spun, n-am să pot să fiu niciodată ca ei. Fireşte, sunt cauze mai vechi, unele vin din copilărie. Nu are sens şi nici temei să le discut acum. Poate că de vină este şi structura mea colerică. Dar, hai mai bine să mă opresc aici, fiindcă nu vreau să ştie lumea că arăt ca un sac cu foarte multe petice. Până la urmă, fiecare cu metehnele lui. Apropo de libertatea de a spune ce gândeşti. În decursul anilor am fost chemat de un şef de la Securitate şi, printre altele, m-a întrebat de ce îi fac pe activiştii de la partid cum îmi vine la gură. Omul credea că îmi cer iertare, că îmi pun cenuşă în cap, dar eu mă proptesc în preacuviosul meu encefal şi îi zic: „Tovarăşe comandant, aşa este, aveţi dreptate, îi cam fac tâmpiţi pentru că eu nu cred în lumea cealaltă, ca să le spun acolo cine au fost pe pământ. Păi, dacă nu îi fac acum tâmpiţi, cât trăiesc, cine îmi dă mie asigurări că există şi lumea cealaltă şi că pot să îi fac tâmpiţi, când îi întâlnesc pe acolo? Ştiţi, eu merg pe principiul „Ce-i în mână nu-i minciună”, aşa că, dacă nu îi fac acum tâmpiţi, ăştia, când mor, vor crede că au murit nişte oameni deştepţi. Şi securistul m-a privit în dodii, aşa cum priveşte vulpea la nişte struguri foarte dulci pe care nu îi mănâncă de teamă să nu facă diabet. Tovarăşe Armeanu, îmi dau seama că nu, nu… Şi omul îşi căuta cuvintele. La care eu adaug: Ştiu, nu mă mai fac bine nici cu medicamente străine… Ieşi afară din birou, nesimţitule! De acum încolo ştiu ce am de făcut. Astfel a luat sfârşit întâlnirea dintre un zurbagiu şi un securist cu privire de lup. El făcea hauuu, hauuu, în timp ce eu behăiam ca un miel zăletit, pus pe papanoage şi popârţuri.

R.Ş.: Se pot trage foloase literare din experienţa bătrâneţii? Ce fel de raporturi aveţi cu timpul prin care treceţi şi care lasă tot felul de urme? Acceptaţi senectutea sau vă răzvrătiţi împotriva ei?

V.A.: Chiar faptul că îmi pui mai multe întrebări deodată mă oboseşte, mă aruncă în decor. Parcă mi se învârt toate în cap, ca într-un carusel. Sigur că se trag multe foloase literare din experienţa bătrâneţii, dar, când te apropii de 70 de ani, memoria îţi joacă feste. Trebuie mereu să faci apel la anumite instrumente de lucru. Sunt înconjurat de dicţionare. De multe ori constat cu tristeţe că am uitat termeni pe care îi ştiam în tinereţe, îi stăpâneam destul de bine. Şi-apoi, dragă Robert, este ştiut faptul că memoria, la o anumită vârstă, ejectează neologismele, pentru că neologismele sunt ultimele cuvinte care intră în memorie. Fixându-se ultimele, sunt primele care părăsesc „reduta”. Cât priveşte raportul cu timpul, trebuie să recunosc, nu este foarte bun. De la o anumită vârstă începi să simţi fiecare zi cum te apasă. Ce-a fost ieri, nu mai este astăzi. Merg să caut o carte anume în bibliotecă şi, odată ajuns în faţa cărţilor, mă simt ca Hannibal la porţile Romei. Nu mai ştiu ce carte trebuie să caut. Mă reîntorc în camera mea, arunc o privire pe fereastră şi mă împac cu gândul că nu am încotro, că sunt nevoit să accept senectutea ca pe un dar de la Dumnezeu.

Dacă mă războiesc împotriva ei? Sigur că mă războiesc, dar o fac scriind cărţi pe care le aveam în cap. Aproape 15 ani am făcut o pauză în scris din cauza bolii. Credeam că n-o să mai revin niciodată la masa de scris, dar, într-o zi, parcă mi s-a arătat o epifanie, aşa că m-am răzbunat pe letargia ultimilor ani prin scris. Mi-am adunat gândurile şi mi-am pus ordine în nişte texte mai vechi, mutilate de cenzura comunistă, apoi am scris poeme noi. Uneori scriam şi plângeam şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să îmi duc gândurile până la capăt. Astfel că, de la o carte la alta, simţeam că îmi intru în mână, că încep cuvintele să se caute între ele, să se aşeze pe hârtie, întocmai ca nişte cărămizi la înălţarea unui zid.

În fond, ce sunt cuvintele? Fără îndoială, sunt o herghelie de cai care şi-a pierdut zăbăluţele. La o anumită vârstă capeţi meşteşugul îmblânzirii cuvintelor. Ştii să le prinzi şi să le stăpâneşti, să le duci de frâu din poveste în poveste. Pot spune că acesta este marele câştig, herghelia de cuvinte o ia pe unde vrei tu, nu pe unde vrea ea. Din nefericire, când ai deprins meşteşugul, ţi-ai pierdut puterile. Cândva, Marin Preda a spus o vorbă de care mulţi au râs, deşi Moromete avea dreptate: „Dragii mei, a spus, literatura se mai face şi cu curu”.

LĂSAȚI UN MESAJ