„Vom deveni, pesemne, cu toții alergici la ambrozie, în pofida progresului tehnologic” – Interviu cu prof. univ. Romulus Brâncoveanu

183

Romulus Brâncoveanu este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din 1997, cu o teză de filosofia ştiinţelor sociale. Are o bogată experienţă de cercetare și predare în filosofia politică, etică şi filosofia educaţiei, domenii în care a publicat mai multe cărți și articole de specialitate. Este decanul Facultăţii de Filosofie a Universității din București din 2008. Profesorul Brâncoveanu este, de asemenea, Chair holder al Catedrei UNESCO pentru Schimburi Inter-culturale şi Inter-religioase, precum şi redactor-şef al publicaţiei academice Public Reason.

Robert Șerban: Cu ce se mai ocupă filosofia azi, domnule profesor? De la distanță, pare a fi o… limbă moartă: nu-i rău să o știi, dar nu te ajută la mare lucru.

Romulus Brâncoveanu: Aș răspunde aproape sentențios că filosofia se ocupă astăzi cam cu aceleași lucruri cu care se ocupă de două mii și jumătate de ani. Și chiar cu multe altele pe de-asupra. Whitehead spunea că filosofia și, până la urmă, toată cultura de după Platon nu ar fi altceva decât niște note de subsol la scrierile acestuia. A răspuns cineva hotărâtor la întrebarea ce este lumea sau care este rostul omului aici? E drept că unii ar spune că asemenea întrebări au primit de mult răspunsurile cuvenite, ba chiar că nu a mai rămas nimic de întrebat și de răspuns. Sau că ele nu mai stârnesc interesul nimănui astăzi. Alții, urmându-l pe Wittgenstein, ar putea spune că asemenea întrebări, ca și toate celelalte, sunt invenții ale filosofilor reieșite din întrebuințarea nesănătoasă a limbajului și că ar trebui să ne vindecăm de ele sau să le lăsăm în seama științei — dacă prin minune ele ar căpăta vreodată un sens. Eu însă mă îndoiesc că ființele raționale le vor abandona vreodată. Mintea omenească va lovi în continuare în granițele ei încercând să treacă dincolo și căpătând aceleași cucuie filosofice de care vorbește Wittgenstein, poate altele încă mai grozave și mai dureroase, pentru că forța ei crește alimentată de științe, spun mulți, și, cine știe?, de îmbunătățirile tehnologice sau biologice care se anunță.

Pe de altă parte, nu resping din capul locului impresia că filosofia ar putea împărtăși soarta limbilor moarte. Dacă ar fi îndreptățite, profețiile decadenței și sfârșitului civilizației s-ar împlini, iar în cultura pe care o împărtășim s-ar lăsa pe deplin întunericul. Dar, chiar și așa, nu filosofia ar trebui deplânsă, ci mai degrabă ceea ce a putut fi omul în această cultură ce a pus filosofia în centru. Căci, odată cu filosofia, s-ar stinge și felul nostru de a fi oameni, așa cum ne arătăm astăzi, mulțumiți sau nu de noi înșine — chiar dacă Rorty afirmă că, așa cum lumea modernă a supraviețuit fără teologie, tot așa i se va întâmpla și unei lumi de mâine fără filosofie.

Sau poate că filosofia s-a și sfârșit deja, hegelian vorbind. Gata, s-a terminat! Nu mai urmează nimic, ultimii filosofi vor stinge luminile și nu se vor mai naște alții cu dorința de a le mai aprinde vreodată. Heidegger, într-un interviu pe care l-a dorit publicat după moartea sa, spune că abia în câteva sute de ani vom mai putea spera în venirea cuiva care să ne salveze. (E mai sigur însă că mântuirea aceasta, publică, nu se va săvârși vreodată.) Până atunci, dacă ne uităm cu atenție în jur, vedem și că felurile filosofiei s-au înmulțit și că nu există nicăieri un domeniu care să nu aibă, nu-i așa?!, filosofia lui. Filosofia este mai vie ca oricând, iar cele mai bune zile ale ei stau să vină. Ea s-a dizolvat atât de mult în viața noastră, încât oamenii nu își dau seama că nici măcar nu pot lua metroul fără filosofie. Cum ar mai revendica ei locul special pe care îl ocupă în univers, fără ca filosofia să îi apere față de zei și de ceilalți? Cine le va mai spune să-și ridice capul din pământ și cine le va certifica unicitatea, capacitățile și nevoile de bază? Ar mai fi ei semenii celor puternici, fără ca Platon, Aristotel, Kant, Rawls și toți ceilalți să-i fi făcut astfel, căci de la natură nu avem nimic? Sau poate ne vom mulțumi să purtăm etichete ca ouăle și gogoșarii, ca să se știe dacă am fost crescuți bio, la sol sau la bloc, cu mângâieri sau cu bătăi administrate zilnic?

R.Ș.: Se poate vorbi despre o criză a filosofiei?

R.B.: Nu există o criză a filosofiei, ci a departamentelor și facultăților de filosofie (Nu știu vreo perioadă din istoria filosofiei în care aceasta să nu se fi proclamat în vreun fel sau altul în criză.) Sub diverse pretexte, dar în primul rând economice, acestea au fost comasate și chiar desființate în universități din America, din Japonia sau din Europa. Cred că Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București a rămas ultima cu un profil filosofic distinct în această parte a Europei. Managerii universitari și miniștrii cer astăzi de la filosofie tot atâta eficiență câtă au și științele aplicate.  Ei nu văd că filosofia și celelalte științe umaniste s-au aplicat dintotdeauna, ba chiar s-au și concretizat în instituțiile economice, politice și sociale, în relațiile dintre oameni, în șlefuirea moravurilor și așa mai departe. Ignorarea rolului formativ al filosofiei a început deja să se vadă. Populismul și erodarea mecanismelor publice își au, printre altele, originea și în restrângerea pregătirii de tip umanist. E adevărat că putem crede că nu există o legătură inevitabilă între științele umaniste și formarea personalității, dar măcar putem spera la mai mult de la filosofie și suratele ei umaniste decât de la invocarea responsabilității corporatiste, de exemplu, și chiar de la calculul cost-beneficiu al acțiunilor noastre.

R.Ș.: Ce fel de tineri vin să studieze filosofie? Se poate face un profil al unui astfel de student? Într-o lume tot mai pragmatică, aflată într-o permanentă căutare a eficienței, a profitului, să faci Filosofia pare cel puțin o ciudățenie. Doar pare? Ce se întâmplă cu aceste inteligențe, cu acești oameni care învață cum să gândească, după ce își termină studiile? Unde se duc ei?

R.B.: Avem peste 500 de studenți, la licență, master și doctorat, iar cursurile se țin în română și engleză. Bănuiesc și eu că studenții noștri nu sunt poate interesați, în primul rând, de câștigurile bănești, ci, mai degrabă, de cele intelectuale. Dintre cei care vin în primul an, mulți abandonează, fie că nu găsesc aici ceea ce așteptau, fie că nu se pot adapta. Filosofia este o facultate grea, unde se predă un număr mare de discipline, foarte diferite între ele, de către profesori cu concepții și personalități puternice. Nici studenții noștri nu sunt mai prejos, țin la ideile lor și își promovează convingerile. De aceea, în facultate există o cultură a dezbaterii de un fel anume, pe care o găsești cu greu, poate, în altă parte. Unii dintre absolvenții noștri urmează masteratul și doctoratul aici sau în străinătate. În momentul de față cel puțin 10 absolvenți din ultimii 2–3 ani studiază în mari universități din alte țări. Cu mult mai mulți, din generații mai noi sau mai vechi, predau și cercetează acolo. Alții sunt cercetători și profesori în țară, un număr neașteptat de mic sunt profesori de filosofie sau de discipline apropiate în licee. Cei mai mulți absolvenți lucrează în mass-media, în instituții guvernamentale și non-guvernamentale, în instituții europene, sunt ofițeri de etică, în bănci, sunt manageri, oameni de afaceri etc. Cei care fac filosofie au un avantaj competitiv când practică profesiuni din zona social-politică, dar și atunci când lucrează în instituții financiare, în publicitate sau firme IT. Știu, de exemplu, să facă diferența dintre liberalism și libertatrianism, dintre sens și semnificație, sunt chiar singurii care știu cam ce presupune etica roboților, bioetica, etica internațională, filosofia științei, circulația ideilor, guvernanța internetului, dezvoltarea internațională, știu înaintea altora ce se poate face cu metadatele, cum se construiesc ontologiile etc. Avem programe de master sau măcar cursuri în toate aceste domenii.

R.Ș.: Cum a schimbat tehnologia modul în care oamenii se raportează unii la alții, la lumea ce ne înconjoară? Se vorbește constant de virtual, o mulțime de acțiuni umane au fost înlocuite deja de taste, futurologii vorbesc despre dispariția, în două-trei decenii, a unor meserii ori specializări tari azi, printre care avocatura și medicina. Cât de adaptabil este omul în fața acestor schimbări profunde și rapide?

R.B.: Nimeni nu poate anticipa progresul tehnologic. Dar nu sunt nicidecum un rousseauist. Adică nu cred că știința și artele îl strică pe om, deși ideea este atrăgătoare, și nu văd cum ne-am putea reîntoarce la natură vreodată. Nu cred însă nici că omul va scăpa vreodată de condiția sa prin știință, tehnologie și arte, căci nu văd cum va scăpa de griji. Poate nu vom mai trudi atâta, dar pâinea tot din sudoarea frunții ne-o vom câștiga. Guvernele vor dispune cam în același fel de noi sau poate mai abitir, chiar dacă veniturile garantate se vor generaliza la nivel planetar, nu va mai exista foamete și toți vor avea, poate, un acoperiș. De aceea, cred că tehologiile de toate felurile nu ne vor întări, deși ne vor proteja și transforma. Pe termen lung vom deveni, pesemne, cu toții alergici la ambrozie, în pofida progresului tehnologic.

R.Ș.: Nu cred în rolul politic al intelectualului”, a afirmat, într-un interviu, doamna Gabriela Adameșteanu, membră a GDS și redactor-șef, timp de 14 ani, al revistei 22. Are cunoscuta scriitoare dreptate sau nu? Credeți într-un rol pe care intelectualul ar trebui ori ar putea să-l joace?

R.B.: Toți politicienii noștri sunt mai mult sau mai puțin intelectuali. Căci altfel nu ar fi cu toții doctori și membri prin academii, nu-i așa? Altfel, intelectualul face parte din lanțul politic al oricărei societăți. Dacă doamna Adameștanu se referă la intelectualii publici de la noi, atunci ei fac oricum politică, cu știință sau fără știință, pentru că influențează și chiar determină, adeseori, dezbaterile și decizia politică. Unii dintre ei nu ascund faptul că susțin anumiți oameni și forțe politice și derivă asta din principii. Alții sunt membri în partide politice, parlamentari și miniștri, și reușesc sau nu să fie buni politicieni. Asta depinde de capacitatea de înțelegere a lucrurilor, de abnegația, buna credință și talentul politic al fiecăruia. Nu văd de ce acei intelectuali publici care cred că au toate aceste calități nu ar fi trebuit sau nu ar trebui să intre în politica de partid.

R.Ș.: Una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care le-am citit la începutul anilor 90, A doua viață a lui D.Q., era chiar volumul dumneavoastră de debut. V-am tot căutat de atunci prin rafturile cu poezie ale librăriilor, nu v-am găsit. De ce nu ați mai publicat poezie? Ați mai scris?

R.B.: Deși m-am pierdut de poezie și n-am apucat să intru cu adevărat în viața literară, am scris tot timpul și mă revendic drept poet. M-am sfiit totuși să mai public, după ce am debutat de vreo trei ori în anii optzeci, în diferite culegeri. Simt însă că se apropie ziua când voi voi debuta a patra oară.

A doua viata a lui D Q

LĂSAȚI UN MESAJ