Valori bănățene | Nicolae Popescu — precursor al academismului bănățean

48

Acum, când scriu despre Nicolae Popescu, la numai o săptămână de când am publicat, în „Banatul Azi”, portretul lui Ioan Zaicu, alt important pictor român născut tot în Banatul de munte, descopăr că între viețile acestora există mai multe similitudini.

Amândoi sunt copii de țărani săraci din Caraș-Severin, cărora le-a murit tatăl când aveau 14, respectiv 12 ani; talentul lor la desen a fost descoperit și îndrumat de intelectualii satului: în cazul primului, de preotul din sat, iar al celui de-al doilea, de învățător; au deprins pictura bisericească de la doi meșteri din Bocșa; au absolvit Academia de Arte Frumoase din Viena; fiecare dintre ei s-a stins din viață mult prea devreme, Nicolae Popescu, la numai 42 de ani, iar Ioan Zaicu, la 46 de ani.

Nicolae Popescu a venit pe lume în 6 octombrie, 1835, la Zorlenu Mare, un sat din Caraș-Severin, în famlia zugravului de icoane Gheorghe Popescu. Cum meșteșugul de iconar se moștenea din tată în fiu, și micul Nicolae, care trăia într-un mediu unde vedea în fiecare zi ustensilele meseriei, și-a exprimat de timpuriu talentul artistic. De la vârsta de 14 ani, timp de doi ani, a învățat să picteze în atelierul lui Mihai Velceleanu din Bocșa. Cum nu a prea a avut ce învăța aici, trece și pe la Oravița, prin atelierul lui  Mihai Popovici, un artist mai mult decât neînsemnat, în opinia lui Ion Frunzetti. După o scurtă escală la Budapesta, în 1860, pleacă la Viena, unde, vreme de patru ani, beneficiază de sprijinul fundației familiei Mocioni, pentru a urma cursurile Academiei de Artă. Din perioada în care a studiat în capitala imperiului austro-ungar, au rămas până în contemporaneitate o serie de studii, după mulaje de sculptură antică sau medieval, care, după cum relevă criticii de artă, dovedesc o disciplină academică și un talent demn de luat în seamă. Din acea perioadă datează și câteva portrete: „Magistratul”, „Halebardierul”, „Rabinul”, „Călugărul Capucin” etc.

După Viena, a zăbovit o vreme la Oradea, unde a avut ocazia să picteze portretele unor prelați și a unui notabil român, Alexandru Maniu. În 1864, ajuns la Roma, începe să studieze la o veche școală de pictură și sculptură, Academia San Luca, unde studiile l-au propulsat într-o altă categorie artistică, iar lucrările sale au început să dovedească o profundă cunoaștere a tehnicii picturii, talent și finețe, devenind, astfel, din ce în ce mai valoroase. La Roma a avut loc și căsătoria artistului, cu o descendentă a unei vechi  familii nobiliare. De remarcat că însuși Suveranul Pontif, Papa Pius al IX-lea, a cumpărat un tablou al său, pentru o suma de 30.000 de lire, exorbitantă în acea epocă,  Tot la Roma, unde a locuit până în 1870, a pictat și o parte din comenzile pe care le-a obținut în țară, precum icoanele pentru iconostasurile bisericilor din Banat.

În 1870, artistul și-a luat soția și cei doi copii și s-a întors acasă, în Zorlențul Mare. Până la sfârșitul anului 1872 a pictat biserica din Seleuș, un sat din Banatul sârbesc. După o scurtă revenire la Roma, se reîntoarce în țară, ca urmare a unui contract de zugrăvire a unei biserici din Târgu Jiu. Lucrările au fost realizate pe tot parcursul lui 1874, împreună cu Zaharia Achimescu, un pictor bănățean din Caransebeș. În toamna anului 1875 se mută la Roma, care devenise a doua sa casă, unde pictează icoanele catapetesmei bisericii din Pesac.

În 1876 revine în Banat pentru a picta biserica din Pesac, iar un an mai târziu aduce și icoanele pictate la Roma.

În 1877 se stabilește la Lugoj și părăsește această lume în 29 decembrie, răpus de tuberculoză pulmonară, o boală răspândită în acele vremuri. Este înmormântat la Lugoj. Odată cu Nicolae Popescu s-a stins și visul său de a înființa în Banat, la Caransebeș, o academie de pictură.

Bănățeanul cu care ne mândrim azi era animat de firești sentimente naționaliste. Spun asta pentru că, încă din 1864, în perioada petrecută la Oradea, a realizat schița unui tablou anticipând Unirea din 1918. Personajele principale, reprezentând Muntenia și Moldova, sunt însoțite de altele, plasate în plan secund, simbolizând Ardealul, Banatul și Bucovina. Apoi, când a pictat biserica din Seleuș, pe cărțile din mâinile evangheliștilor pictați de el erau scrise mesaje patriotice, unul din ele fiind: „Viitorul românilor va fi mare, însă trebuie luptă și iarăși luptă”.

Cel care „a ridicat arta bănățeană la rang academic”, cum afirma Aurel Cosma, un erudit în domeniu, a lăsat în urma sa câteva tablouri la Muzeul Banatului și în colecții private, puține la număr. În schimb, picturile artistului pot fi văzute în permanență în bisericile din Seleuș, Târgu Jiu, Pesac, Sâmbăteni, Lugoj, Oravița.

Titus Crișciu