Utopia europeană, statul de drept și PNRR

147

Mirosul banilor mulți care ar putea veni din Fondul de Reconstrucție Noua Generație EU (prin PNRR — Planul Național de Reconstrucție și Reziliență, în România) ca un dar nesperat (și nu tocmai meritat) a încins spiritele europene, deschizând cutia cu interese, coterii și resentimente pe măsura sumelor întrezărite. Chiar dacă, economic, ar putea fi o șansa rară în viața unei societăți, pragmatismul nu a fost niciodată punctul forte al politicii europene. Mult clamata solidaritate grefată pe nevoile reale de înnoire și reformare logistică este pusă la grea încercare de pretențiile de superioritate vag mascate în lozinci corect politice, în lecții de democrație și stat de drept, respectiv în replicile identitar-naționaliste, cu iz conservator sau chiar cu ambiții de salvgardare a unei culturi și a civilizației pe care o generează. Dincolo de problemele politice indiscutabile, de idiosincraziile latente sau de instrumentalizarea apartenenței la anumite familii politice, condiționarea accesului la fondurile de reconstrucție și reziliență de îndeplinirea anumitor criterii extra-economice ridică deopotrivă o problemă de etică politică și una de filosofia dreptului. Până la urmă, o întrebare de metodologie, de rigurozitate (despre care ni se tot spune că, de la Descartes încoace, ar fi una dintre componentele esențiale ale etosului european). Argumentul că guverne precum cel de la Budapesta sau cel polonez trebuie constrânse cumva să respecte anumite reglementări comunitare nu pare a produce decât contra-efecte, prin deciziile celor două executive de a renunța la fonduri câtă vreme sunt în act condiționările privitoare la respectarea standardelor minimale ale statului de drept.

Utopia europeană
În loc de a ne plasa în jocul vreuneia dintre tabere, ne-am amintit strădaniile, ambițiile și eforturile societăților central-europene pe calea „reîntoarcerii în Europa”. Cum e cu putință ca în doar trei decenii, cu numeroși politicieni „de atunci” încă activi sau, măcar, influenți, să ajungem în acest impas? Recentul Raport al Comisiei Europene, privitor la îndeplinirea criteriilor statului de drept, descalifică numeroase decizii sau instituții care funcționează în Europa Centrală și nu numai. Discuțiile pe această temă au fost întotdeauna aprinse ca și când niciodată nu s-ar fi trecut prin filtrul negocierilor de aderare. Ne-am întrebat unde poate fi călcâiul lui Ahile responsabil în mod profund de disensiunile prezente, dar și de dificultățile de a le asana. Ne-am întors la „Europa” și după ce am dat la o parte filele sentimentalismelor și ale retoricii „rădăcinilor comune”, am dat de o ficțiune juridico-politică pe care, din varii motive, lumea academică europeană, dar și clasa politică o țin sub preș. De regulă, ficțiunea juridică este o situație în care legea nu reglementează, dar pentru soluționarea căreia se fac supoziții, analogii și preluări de circumstanțe din situații mai clar definite. Care este, aici, ficțiunea juridică? Am spune că tocmai „Europa”, mult visată și ornamentată în eseurile de filosofie a culturii, în programele politice, însă inexistentă în prescripțiile juridice. Întrebarea de pornire ar fi dacă „Europa” a fost, în mod tradițional, un stat de drept? A fost, ea, în timp, un model experimentat și îmbogățit, astfel încât toate/majoritatea societăților trăitoare pe continent să fi înțeles provocările și să fi participat, în vreun fel, la definirea unui profil standard de urmat și respectat? Sigur că au existat o serie negocieri înaintea aderărilor la Uniunea Europeană, sigur că există dezbateri înaintea oricărei noi reglementări, dar exercițiul dublei gândiri nu poate fi dat la o parte prea ușor. Europa spre care se îndreptau țările central-europene era un mit, de ele construit, era un construct cultural, nu un cod juridic, nu un set de norme! Toate descrierile invocă lucrări din alte discipline decât dreptul, iar atunci când se invocă reglementări juridice, nu se evaluează corelația, eventual existentă, între portretul cultural și ordinea juridică. Se prea poate ca între „Europa” spre care tânjeau societățile central-europene și abordarea țărilor vest-europene să fie disparități considerabile, după cum, în egală măsură, sistemul juridic al Uniunii să nu răspundă așteptărilor societății. Faptul că modelul „Europei” a fost descris de literați și, uneori de oamenii politici nu a impus juriștilor obligația de a structura acel portret în litera legii, în valorile și principiile după care funcționează sau ar trebui să funcționeze clubul comunitar. Ni se cere să respectăm un set de norme despre care se presupune că ar reprezenta chintesența statului de drept, dar nu a fost făcută o discuție consistentă cu privire la viabilitatea modelului în fiecare societate în parte.
În loc de face vreo pledoarie pro sau contra, ni se pare important de scos la iveală un „jucător” experimentat care, aparent nevăzut, determină deznodământul și încurcă strategiile cele mai rafinate. Pentru cunoscători, el se numește pozitivism juridic și desemnează acea perspectivă asupra normelor juridice conform căreia legea este și impune ceea ce noi, creatorii ei, așezăm acolo. Nu este vreo sinteză a cutumelor, a obiceiurilor și valorilor unei societăți, nici expresia aspirațiilor acesteia. Norma, dimpotrivă, e produsul final al unei filosofii, al unei elaborări conștiente, realizate în acord cu anumite idealuri, principii, proiecte. Europa, acea Fata Morgana spre care se îndreptau societățile central-europene acum trei decenii, nu a fost rezultanta vreunui consens social. Ceea ce frapează în toate eseurile privitoare la integrarea europeană e dimensiunea culturală a conceptului de Europa, moștenirea laturii catolic-latinești a civilizației noastre. Se invocă evul de mijloc al istoriei, comunitățile și hărțile acelui timp, un anume tip de mentalitate. La acest nivel, este aproape indubitabil că Europa Centrală este moștenitoarea directă a culturii comune europene. După cum este, la fel de clar, că trecerea din nivelul general cultural al problemei în cel juridic are de ridicat o barieră pentru care majoritatea specialiștilor nu sunt pregătiți. Statul de drept, cu toate categoriile și nuanțele sale, implică o cu totul altă perspectivă asupra relației individ-normă juridică. Pozitivismul tocmai invocat instituie și respectă o ierarhie cu baza în problematica individului și cu vârful în ceea ce i se impune, i se cere, i se impută. Inițiativa, proiectul personal, competitivitatea și, mai ales, alternativa reală la un status quo prea constrângător sunt, de regulă, reinterpretate, limitate, analizate doar la nivel discursiv. Drepturile omului sunt derivate din statutul său de componentă a națiunii, a grupului, etaj inferior al ierarhiei. Statul, grupul, opinia comună prevalează. Iar dacă opinia celor mulți intră în conflict cu interesul individual, acesta va fi sacrificat pentru protejarea ierarhiei, a cadrului social. Un anume tip de aspect particular învinge promisiunile de universalitate pe care s-a definit Europa. De pildă, un anume tip de naționalism învinge, depășește, reinterpretează. Europa transnațională în care drepturile, dreptul reprezintă mai mult decât particularitățile locale, această Europă a fost de multă vreme zdrobită. În acest punct, intră în joc cei ce administrează justiția într-o țară, cei ce (re)organizează justiția, cei ce exprimă pozițiile dominante, inspiratoare în domeniu. Juriștii educați în mentalitatea pozitivistă vor jongla cu mare bucurie între realitatea deciziilor pronunțate și cerințele filosofiei politice dominante, dar cu regularitate activitatea lor va fi în răspăr cu precondițiile pachetului de principii definitorii pentru statul de drept. Fie că vorbim despre modul de selecție a personalului în instituțiile publice, fie despre modul de pronunțare a hotărârilor judecătorești în litigiile dintre indivizi și instituții sau despre modalitatea în care este respectat cadrul normativ existent atunci și acolo unde comportamentul eluziv este o opțiune. Statul de drept presupune rigoare și repetitivitate, urmărite cu consecvență și responsabilitate. Iar axioma sa de bază este superioritatea legii asupra voinței și deciziilor individuale. Este o componentă, un element ce nu stă la discreția subiectivității noastre. Prevalența obiectivității și a interesului comun, profesionalismul ca principiu funcțional al instituțiilor, respectarea și asumarea unor valori în locul răstălmăcirii lor continue sunt câteva consecințe ale perspectivei „negative” asupra dreptului, în opoziție cu pozitivismul.
De ce am menționat toate acestea? Pentru că discuțiile privitoare la statul de drept, oricât de necesare și de documentate, ar trebui să meargă dincolo de cadrul strict juridic și de agendele de partid. Societatea, cea care votează și respectă sau nu legislația în vigoare, cea care susține, prin comportamentul cotidian, ceea ce prescrie norma, ar trebui să se regăsească în fundamentarea legilor, în substanța dispozitivului unei norme. Iar legătura între „Europa” pe care ne-o dorim și „formularul tip” care definește statul de drept ar fi trebuit să vină ca un efect al evoluției, al cererii, nu ca fiind ceva simțit ca străin atât de societate, cât și/mai ales de către profesioniști. Sigur că este sarcina Comisiei Europene să sancționeze acele guverne care nu respectă normele minimale, e firesc să producă aceste rapoarte semestriale și, în baza lor, să emită solicitări și evaluări, dar „Europa” vie, juridică, normativă de azi nu a intrat nicicum în substanța „Europei” ca simbol al libertății, al ieșirii din totalitarism, din impostură. Aceea era un ideal, o formulă culturală, iar saltul către normativ a fost făcut fără cultura juridică de rigoare, fără ca specialiștii să facă ei înșiși saltul dintr-un tip de prestație profesională în altul. Nu este, desigur, o situație care să continue fără ca noi să facem ceva, dar e impropriu ca o societate întreagă să fie sancționată pentru că anumite corpuri profesionale au fost formate într-un cod total nepotrivit noilor exigențe. Europa aceea la care râvneam nu era una concretă, cu atribute și responsabilități, era doar simbolul eliberării, al alternativei, al reformei. Era o țintă, dar cei de la care se așteaptă îndrumarea către aceasta sunt (majoritatea) departe de a avea dorința de a o face sau responsabilitatea asumată în acest sens. Europa ideală era o u-topie, un loc de nicăieri, mult diferit de Occidentul pe care am ajuns să îl cunoaștem și care ne judecă, și la fel de diferit de ceea ce suntem azi, aici, „la est de Germania”.

Ce rămâne din Noua Generație UE?
Rămâne un proiect la fel de fracturat precum dialogul nostru est-vest, pentru că face o ofertă pentru o etapă în care „estul” nu a ajuns. Tipul de proiecte, modul de a înțelege și pregăti proiectele, modul de a le implementa, alegerea priorităților, selecția persoanelor implicate, toate acestea sunt rodul unei culturi instituționale sau societale acuzate a fi ținut în urmă societățile estului, indiferent de geografia reală, culturi acuzate a fi impietat dezvoltarea firească, paralelă a societăților noastre. O cultură politică sau juridică tributară pozitivismului stă nu doar la originea blocajului instituțional, ci și a unei atitudini față de ideea de proiect sau de responsabilitate asumată. Un grup de intelectuali a definit atrăgător alternativa europeană, dar un alt grup, mai numeros și mai puțin convins de avantajele modelului, este chemat să pună în aplicare reformele, să gândească schimbarea și să adopte un set de valori față de care a învățat să fie ostil, precaut sau indiferent, după caz. Dincolo de absorbția posibilă sau nu a unor sume importante și absolut necesare, această etapă de reconstrucție europeană ar fi trebuit cel puțin însoțită de o regândire a culturii societale, a valorilor comune în măsura în care acestea există. De peste un secol, Europa trăiește, atât la nivel individual, al națiunilor, cât și la nivel de club comunitar, în numele unor reguli și ținte top-down, definite ca o minoritate și prezentate ca reflectând aspirațiile tuturor. Iar tocmai faptul că rapoartele Comisiei scot la iveală neajunsuri, incompatibilități, aplicări deficitare ale programelor convenite ar fi trebuit să dea de gândit. Iluzia că reguli sau ordini juridice pot fi formulate de o mână de teoreticieni creează utopia unei lumi existente pe hârtie, în discursuri și agende electorale sau care nu mai prinde contur în viața reală. New Generation EU, această uriașă oportunitate de restructurare a „Europei” riscă să rămână la fel de trunchiată ca și integrarea sau alte promisiuni tocmai pentru că uită de oameni; le oferă cifre și legi în locul dialogului și al educației civice, juridice, politice. Iar efectele rigorii catolic-latinești de la care se revendică totul rămân încă o vreme, simple prescripții școlare, iluzii ale Republicii literelor și ocazii pentru birocrația en-titre de a ridiculiza și răstălmăci. O formă de civilizație care, în asemenea straie, convinge tot mai greu și nu mai atrage noi visători.

LĂSAȚI UN MESAJ