Universitățile ​noastre generaliste, atinse de boala corporatismului

612

De câțiva ani, senzația pe care mi-o lasă unele universități publice din România este aceea că au intrat într-un soi de competiție în spatele căreia se găsește o ideologie, marcată de repere specifice guvernanței corporative. Pur și simplu, criteriile cantitative le-au ucis pe cele calitative. Majoritatea celor care conduc aceste universități își imaginează că profesorii și cercetătorii angajați sunt un fel de lucrători stahanoviști, care scriu și publică potrivit unui plan, organizat prin raportare la un anumit număr de studii publicate, la rangul ori la factorul de impact al revistelor în care aceste studii apar și, până la urmă, la acumularea febrilă a unor punctaje. Sunt convins că un astfel de model de organizare a muncii academice funcționează mai bine pentru acei colegi ai mei care au preocupări în zona „științelor tari”: matematică, fizică, geografie, chimie, biologie, informatică și altele asemenea. Dar am convingerea că acest model este foarte greu de urmat de către mulți universitari, care sunt dedicați „umanioarelor”. Nu poți scrie un studiu bun despre Borges, despre Croce, despre Montaigne ori despre Fichte decât numai citind ceea ce fiecare dintre aceștia a scris, dar și tot ceea ce alții au scris despre ei. Nu poți construi un tratat de câteva sute de pagini, într-o oarecare disciplină juridică, decât după o documentare foarte serioasă, care implică lectura a zeci și poate chiar a sute de cărți și de studii. Altfel, nu ești credibil. Nimeni nu poate alcătui o istorie a filosofiei sau una a Evului Mediu decât numai citind un număr foarte important de lucrări, care să-l plaseze pe cel care se apucă de o atât de dificilă muncă în categoria celor cu adevărat documentați. Altfel, cel în cauză va apărea în ochii colegilor săi drept un impostor. În sfârșit, un om de litere nu poate scrie un roman sau un volum de poezii în câteva luni sau în cursul unui an calendaristic, doar pentru ca autorul unei astfel de cărți să intre în logica planului anual al performanțelor academice. Deși este o activitate teribil de cronofagă, în universitățile seduse de mirajul guvernanței corporative, lectura nu este nici normată și nici luată în considerare cu ocazia evaluării îndeplinirii de către angajații lor a indicatorilor de performanță. Și aceasta în condițiile în care primul lucru pe care studenții îl văd la dascălii lor este prezența sau, dimpotrivă, lipsa lecturii. Disprețul fișelor de evaluare pentru timpul dedicat lecturii este catastrofal pentru cariera multor profesori dedicați „umanioarelor”. Adăugați la această realitate și faptul că aceiași profesori sunt deseori puși să presteze activități birocratice, materializate în situații, statistici, rapoarte, pontaje și alte asemenea „aiureli”, care ar trebui întocmite de personalul administrativ al oricărei universități care se respectă. Un profesor de limba latină nu poate trece cu ușurință de la traducerea lui Ammianus Marcellinus la întocmirea unui raport privind gradul de angajabilitate a absolvenților facultății la care predă. Un profesor de drept constituțional nu poate scrie o convigătoare monografie dedicată statului de drept sau drepturilor minorităților sexuale sub presiunea unor multiple și obositoare îndatoriri birocratice. Până la urmă, diviziunea socială a muncii adăpostește o diviziune a competențelor. Dacă birocratul universitar nu scrie cărți — și nici nu ar trebui încurajat să o facă! —, profesorul nu ar trebui pus în situația de a întocmi niște documente care, în bună măsură, nu sunt altceva decât niște indirecte, dar nesfârșite „dări de seamă” cu privire la activitatea didactică și de cercetare pe care el a desfășurat-o, într-un anumit interval de timp. Din păcate, mai toate universitățile corporatizate au intrat în stupida logică a „dărilor de seamă”. O atare logică suprimă prezumția de bună-credință a angajaților-profesori. Conducerea unor astfel de universități nu mai pleacă de la premisa că acești „lucrători” — și ghilimelele nu sunt întâmplătoare! — își îndeplinesc obligațiile aferente posturilor lor academice. Prin multiplele raportări pe care sunt obligați să le întocmească și să le transmită conducerii corporației universitare în care au ajuns să muncească — după modelul „la foc automat” — toți acești profesori trebuie să probeze faptul că și-au făcut datoria! Am scris „au ajuns”, pentru că mulți dintre ei, foarte tineri fiind — așa cum și mie mi s-a întâmplat — s-au angajat într-o universitate și, în circa 10–20 de ani, s-au trezit că-și duc traiul profesional într-o corporație pe al cărui sediu central stă scris… „Universitate”. O astfel de tristă realitate nu ar trebui ignorată!

Trebuie recunoscut faptul că trăim în epoca în care universitarii din zona „științelor tari” sunt la foarte mare modă, pentru că societatea însăși a devenit o mare iubitoare de tehnologie. Mulți dintre aceștia — respectabili prin valoarea lor profesională! — reușesc mult mai ușor să se adapteze planificării targetate a activității lor profesionale. Însă ei ar trebui să îi înțeleagă și pe cei prinși în corzile unei discipline umaniste. Pentru că „genetica profesională” a acestora din urmă este foarte eterogenă. Un psiholog, un sociolog sau un economist se adaptează mai ușor planificării de mai sus, pentru că fiecare dintre ei poate recurge la matematizare ori la valorificarea statistică a unor date culese prin mijlocirea unor chestionare. Mulți dintre colegii mei știu despre ce vorbesc. Însă, într-un covârșitor număr de situații, un filolog, un istoric, un profesor de filosofie sau un jurist cercetează prin lectură, traducând, interpretând ori explicând ceea ce citește sau argumentând, sistematizând ori teoretizând pe marginea textelor citite. Totul ține de corelația ce trebuie făcută între specificitatea disciplinei gestionate și metoda pe care o pretinde această specificitate. Cercetarea multor universitari din zona umanioarelor nu poate fi făcută prin raportare la un target prestabilit. Ei nu sunt și nici nu pot fi niște vânători, obsedați de un „target”, categorie care, printre altele, trimite și la noțiunea de „pradă”. Pentru ca obiectul preocupărilor lor academice să se deschidă minții celor dornici de cunoaștere, ei nu pot ucide „prada”, ci sunt obligați „să o îmblânzească”.

LĂSAȚI UN MESAJ