Călătorul imaginar, ce poate fi oricare dintre cititorii paginilor noastre, a mai dat ocolul zonei colinare din împrejurimile Ciclovei fiind fermecat de liniștea și pitorescu zonei. Nu e nici uscăciunea și vipia sufocantă ca în verile din pustă dar nici vremea aspră cu zăpezi abundente și vânturi ca de tundră ce se întâmplă sp fie la mică depărtare Munții Semenicului. Totul este molcom și ferit âe dealurile line din zonă. De cele mai multe ori se simte și adierea ce vine de la Dunărea ce curge la nu mare depărtare de aceste locuri de poveste. Deși se spune că satul nostru de care facem vorbire azi este la munte de fapt este o exagerare a localnicilor făloși. Ilidia, pe numele său din vechime se află la poalele Munților Aninei ce nici ei nu sunt foarte falnici.

Dacă cineva din țara asta este întrebat așa simplu ca la ora de geografie de la clasa a patra unde se află America? Răspunsul va veni repede și fără urmă de indoială : „Departe! Dincolo de oceanul Atlantic!” În schimb dacă pui aceiași întrebare simplă în zona Aninei vei primi un răspuns mai bulversant. Orice bănățean de prin părțile locului îți arată șoseaua și îți explică: „Uite ții pe socacu ăsta girept înainte și la vale faci la drepta. Și în juma de oră ești acolo dacă mere bine mășîna! Pe jos e ceva mai lung drumu!”

Din punct de vedere geografic satul Ilidia este așezat de-a lungul pârâului Vicinic la poalele munților între dealurile Cucuiova, Cetate, Tâlva, Oblița și Otor. Capătul dinspre apus al localității coboară lin pierzându-se într-un câmpie fertilă. Totul este aproape de la fel de renumitul oraș Oravița la doar opt kilometri.

De fapt este vorba de satul America Mică cum este cunoscută de către cei bătrâni localitatea Ilidia ce ține de Ciclova Română din sud vestul județului Caraș-Severin.

Explicația este destul de simplă. Ilidia era renumită cu ceva decenii în urmă prin numărul mare de imigranți de la sfârșitul secolului al ХІХ-lea și începutul secolului al ХХ-lea ce au luat vaporul peste Marea Baltă căutând să se căpătuiască în țara unde se găseau dolarii pe toate drumurile. Că lucrurile nu stăteau chiar așa s-au lămurit repede harnicii bănățeni. Prin muncă foarte grea pe la ferme ori prin oțelării sau sub pământ în minele de cărbuni cei mai mulți chiar s-au chivernisit. Dar nu a fost prea simplu. Cei întorși acasă au ridicat satul natal cum nu s-a văzut prin acele locuri. Pe drept acolo era Mica Americă cum se făleau sătenii și cum erau invidiați de cei din vecinătăți.
Satul s-a mai numit și Iladia până în anul 1899 dar mai era cunoscut și după numele maghiar Illyéd.

Ilidia nu este o așezare nouă. Istoria consemnată în scris a locurilor se pierde în epoca medievală timpurie. Dar ca tot sudul bănățean vestigiile scoase la lumină merg cel puțin încă două sau trei milenii în urmă. Cercetările arheologice aduc dovada că încă înainte de perioada romană locurie au fost locuite de agricultori și de vânători.
Dar cum cele scrise rămân în arhive sigur se poate vorbi cu ceritudine de o vechime de opt secole a localității.

În timpul Evului Mediu, Ilidia a fost centrul politico-administrativ al unui district preponderent românesc așa cum reiese din „Istoria districtelor românești din Banatul timișan” de Vicențiu Grozescu.
În 1223, Ilidia a fost menționată pentru prima dată într-o diplomă regală sub numele de Elyad. Locul a fost centrul unei moșii regale, înființată de regele Andrei al II-lea (1175 – 1235). Acesta a donat moșia surorii sale Margareta (Margit) împărăteasa Bizanțului ce a rămas văduvă după moarte împăratului Isaac al II-lea Angelos (1185-1195 și 1203-1204). Proprietatea moșiei este confirmată și de o diplomă papală din 1223.
Cetatea de pe dealul din apropiere satului a fost construită după marea invazie tătară (mongolă) de către voievodul transilvănean Laurențiu de Aba (Lőrinc) pentru a întări puterea militară a regiunii. De altfel o altă consemnare a acestor locuri apare în anul 1248 când voievodul Laurențiu a emis tot de aici din Ilidia o diplomă oficială.
Între anii 1312–1316 localitatea a fost sediul unui comitat ce includea și alte câteva localități din jur. În 1334, preoții bisericii sunt consemnați cu plata a 17 zecimi din venituri către cancelariile papale conform unei liste de plăți.

Anii au trecut și în 1363, stăpânii cetății Ilidia au așezat aici țărani iobagii aduși din zonele montane.
Mai apoi mai marii cetății au mai ajuns și următorii dregători:
– un anume fiu al lui Henc János, rector al Budei după 1323
– Tamás Kartali în 1319
– Szeri Pósa între 1325–1326
Între 1429 și 1435 în cetatea Ilidiei a fost așezată o garnizoană ce aparținea de un Ordinul Cavaleresc german. Odată cu apropierea trupelor Semilunei de marginile provinciei pericolul ocupației otomane crește. În 1512, voievodul Ștefan (István) Báthory (al II-lea de Șimleu) a învins aici o armată turcă dar nu a îndepărtat total pericolul.
Cetatea și zona adiacentă a fost ocupată de otomani în 1551. Distrugerile suferite nu au mai fost reparate total nicicând de atunci. Ruinele ce se mai disting stau mărturie și acum despre marirea și decăderea cetății de lângă Oravița.

Consemnările monografilor face ca numele de Ilidia să apară în numeroase publicații internaționale de acum un secol în urmă. Istoria acestei localitați cât si a zonei a fost scoasa la lumină atât la propriu cât și la figurat de Dumitru Țeicu, istoric și om de cultură cărășan cu origine din localitate, acestui om datorându-i-se în mare parte toate aceste informații despre satul montan Ilidia. Din această mare și renumită famile au mai pornit în lume și cunoscutul cântăreț și compozitor Marius Țeicu. Aceleiași familii îi aparține și folcloristul Simion Țeicu, acesta din urmă implicîndu-se foarte mult în recunoașterea satului Ilidia ca zonă cu un puternic izvor folcloric nealterat.

Pentru că tradițiile culturale populare sunt foarte puternice, poate și din cauza oarecărei izolări a satului, nu este de mirare că de aici s-au ridicat și mulți păstrători ai folclorului autentic bănățean cum este marele doinitor Traian Jurchela, cunoscut cântareț de muzică populară.
Viața idilică doar în aparență a acestui colț din Banatul montan a fost descrisă și de inginerul Iosif Stănilă într-o Monografie a satului Ilidia.

Sat din Banatul de la confluența câmpiei cu partea montană are și o puternică tradiție agricolă. Aproape toate grânele dar și alte produse ale pământului ce se pot cultiva se produc și se comercializează în Ilidia de secole. Dar tot aici se află și o puternică mișcare meșteșugărească ce-și are bazele din perioada de înfluență habsburgică.
Dar gospodăriile țărănești parcă nu mai făceau față populației ce creștea și avea nevoie de tot mai multe resurse. A două jumătate a secolului al XIX-lea a dus la un fenomen destul de des întâlnit în tot Ardealul dar și o parte a Banatului. Se zvonea că în America ( pe unde o fi fost țara asta?) s-au descoperit mine cu aur. Oricine se putea îmbogăți acolo. Cei ce nu aveau o stare mulțumitoare făceu tot posibilul să facă rost de ceva bani. Se împrumutau de la cei mai înstăriți sau de la bănci. Mulți deja aveau câte o rudă pe pământ american de la care primeau o brumă de bănuți cu care să-și ia biletul de tren până la Hamburg. Nici pașaportul nu era prea simplu de obținut. Iar din porturile din nordul Germaniei un alt mare hop era cumpărarea unui bilet pentru unul din pacheboturile ce traversau oceanul. Călătoria nu era simplă deloc înghesuiți în cabinele de clasa a treia. Abia se vedea cerul în scurtele ieșiri pe punte. Cei ce nu aveau bani suficienți dar erau buni de muncă își plăteau călătoria cu hămăleală pe vapor. Dar nu se dădeau în lături în speranța că vor vedea Statuia Libertății.

Ilidia e unul din satele ce, poate, că nu a avut gospodărie ce să nu-și aibe flăcăii plecați să muncească în America. Viața nu a fost deloc ușoară prin străinătățuri. Țăranii plecau în preeriile din mijlocul americii unde vedeau unelte moderne. Au deprins munca cu tractoarele și semănătorile performante. Alții lucrau la fermieri înstăriți cu brațele. Cei ce știau să pune potcoave cailor se agajau fierari. Era o meserie căutată. Caiii încă nu au pierdut cursa în fața mașinilor.
Nu toți au scăpat cu viață din mareaa încercare a vieții lor. Munca grea din minele de cărbuni ori din fața furnalelor au făcut multe victime. Se murea de silicoză ori de tuberculoză. Cei puternici scăpau cei mai slabi se prăpădeau cu zile. Penicilina încă nu fusese descoperită. Iar banii pentru tratament se topeau repede. Dar mulți au reușit.
Față de alți ardeleni ce au fost prinși de mirajul Lumii Noi și au rămas pe acolo punând bazele primului val al emigrației românești, bănățenii aveau o altă concepție despre chiverniseală. Strângeau din dinți doi, cinci sau zece ani și cu banii adunați se întorceau la casele lor. La finalul anilor douăzeci, odată cu marea criză economică au început să vină înapoi. A fost o adevărată înflorire a satului. „Au venit „americanii”! Cum erau strigați migranții întorși la vatră. De aici și numele rămas peste ani în memoria locuitorilor. Așa a apărut satul „Mica America” la o margine de Ciclova.

Se construiau case, grajduri, mori moderne cu instalații performante cumpărate din Germania sau din Italia. Printre primele tractoare agricole în gospodăriile țărănești au apărut aici în Ilidia. O adevărată economie capitalistă se infiripa într-un sat ce nu mai era deloc un capăt de lume.
Nu doar cele materiale s-au dezvoltat. A apărut o bibliotecă bogată, o fanfară țărănească. Se cânta la cor ca în mai toate satele bănățene. Viața spirituală era împărțită între cele trei mari biserici locale: ortodoxă, greco-catolică și baptistă.

Ilidia și albinele
Toate dealurile din jur sunt pline de flori minunate, tufe, pomi încărcați de flori. E firesc ca aici să se dezvolte o apicultură de vârf.
Povestea stupilor este de când lumea pe aceste meleaguri. Dar cu adevărat au începutr să se dezvolte cam la finalul secolului al XIX-lea. Legendele pomenesc pe un anume Moș Licurici ce și-a apărat avutul cu pușca în mână slobozind un glonț în trupul unui hoț ce se dedulcea la mierea bătrânului. Mai este de asemenea pomenit un anume Atanasie ce a adus pentru prima dată stupii sistematici ce au înlocuit vechile coșuri de nuiele lipite cu imală. Un alt pionier al apiculturii a fost un alt sătean pe nume Valeriu Lazăr cu stupii săi verticali ce aduc o nouă tehnologie de lucru.

În jurul anului 1937 Ion Murgu Țepeneu înființează prima fermă apicolă profesionistă in localitate. Tradiția este continuată și întărită din perioada 1953, când un alt stupar, Pătru Măran, înființeaza o noua stupină modernă. Cei doi meșteri colaborează și reușesc să afirme apicultura bănățeană la nivel de țară atât prin producții cât și prin diversitate. Țepeneu fiind, după cum se spune, unul din apicultorii care au dus la descoperirea apilarnilului.

Cei doi introduc stupii moderni Dadant si Langstrongt cu o productivitate ridicată ,executați dupa standard, nepermițând deviații constructive. Ei apelează la recoltarea mierii cu mijloace moderne și topirea cerii prin topitoare solare și cu abur.

Apicultori de renume participă împreună la lucrările Congresului Apimondia din România în anii `60. Pentru dezvoltarea domeniului aduc grupuri de apicultori din zonă în schimb de experiență, formeaza vetre de stupine urmărind evoluția florei, încurajează și muncesc la introducerea salcâmului in zonă, practică o perioada și stupăritul pastoral.
Considerând că apicultura evoluează odată cu omenirea, formează biblioteci de specialitate alcătuite din apariții de carte si colecții din revistele vremii. Un rol important cei doi stupari îl au prin faptul că nu consideră că apicultura este o branșă cu ușile închise doar pentru unii inițiați interzisă tinerilor, îndemnindu-i spre această îndeletnicire nobilă, așadar la un nou început de secol european media de vârsta a stuparilor din Ilidia este 35 de ani, existind peste 700 familii de albine.

Poate pentru unii ce cred că marile idei și marile invenții în mod obligatoriu se pot naște doar în capitală acolo unde sunt ministerele și banii rândurle ce urmează le vor părea neverosimile.
Satul Ilidia (nici măcar în târgușor sau orășel) este locul de unde s-a înfiripat idea unui automobil românesc original.
Cu peste opt decenii în urmă, sau chiar mai mult, gazetele timișorene informau despre automobilul, cu nume azi intrat în legendă, „Dacia”. În ziarul Vestul din 5 iulie 1936, bănățeanul Ion Madincea de loc din Ilidia, născut pe la anul 1900, anunța proiectul unui automobil concept de dânsul. În anul 1920 a emigrat în Statele Unite ca mulți consăteni ai săi. Muncește din greu și studiază în același timp ajungând un reputat inginer proiectant la uzinele Chrysler. Se pare că în timp, cu mult sârg devine unul din conducătorii firmei. Venit în țară propune un proiect de automobil performant dar și ieftin. Încep pregătirele pentru producție în uzina de la Codlea. Dar vine războiul și totul se năruie. Ideea avea să se materializeze abia după alți treizeci de ani dar în alte condiții sub auspiciile unei colaborări franceze cu autoritățile socialiste.
Dar nu totul a fost frumos și luminos în istoria plină de căi întortochiate ale satului american din sudul bănățean. Despre anii negri ce au lovit locurile vom depăna cu alt prilej firul poveștilor.