Veșnic pomenit de patrioții locali de ocazie ca un tărâm mitic ce nu are egal în toată țara sau de ce nu chiar pe tot continentul Banatul ascunde încă enorm de multe taine. Pe cât este povestit și de lăudat în egală măsură este încă destul de necunoscută provincia noastră ridicată la rang de țară de cei mai făloși dintre localnici.

Banatul este un întreg unitar greu de desfăcut în elementele componente în conștiința publică chiar dacă mersul sinuos al istoriei și interesele marilor puteri a reușit să fragmenteze harta zonei. Tot ce părea un întreg funcțional și echilibrat a ajuns a fi doar câte o bucată excentrică a țării de care a fost atașată.

Banatul este cunoscut și prin faptul că la marginea perimetrului său formal se găsesc mari orașe ce nu aparțin direct de provincie. Așa sunt Aradul, Szegedul sau chiar Belgradul ce acum au localități bănățene încorporate în aceste orașe pe post de cartiere exterioare. Acestea sunt Aradul Nou ce ținea de Banat. Sau localitatea Palilula ce în zilele noastre este cartier al Belgradului sau partea de peste râul Tisa a Szegedului.

Azi vom istorisi câte ceva despre un târg frumos și înfloritor de la o margine de Banat ce acum aparține de județul Arad. Este doar întâmplarea celor ce au folosit un creion bont pentru a trasa așa zisa reformă teritorial administrativă a României. Și așa a juns hotarul de nord al județului ceva mai la sud și nu pe vechea frontieră de pe râul Mureș. Lipova a fost dintotdeauna un teritoriu bănățean atât prin unitatea de populație cu restul celor rămași în alt județ. Spre deosebire de cele citate mai sus ce erau în afara teritoriului provinciei Lipova se afla în interiorul acelui perimetru și doar actualele sale suburbii sunt pe malul nordic, ardelean, al râului. Este vorba de localitățile Șoimoș și Radna (Maria Radna).

Prima atestare documentară a orașului Lipova datează din anul 1314 sub denumirea de Lipva. În anul 1324 așezarea este menționată sub denumirea de castellanus de Lypua, topic ce reflectă caracterul fortificat al așezării de la acea vreme.

Lipova ce mai era cunoscută și cu numele asemănătoare din limbile vorbite pe acolo și ca Lippa ori Липова.

Numele românesc provine din cel sârbesc sau chiar din slavă veche unde însemna „loc cu (arbori de) tei”. A mai fost cunoscut și ca Tapolylippó, Lippó până în 1903, apoi Kislippa – Lippa până în 1908. Numele său german Lippa) provine din maghiară. Unele mențiuni ale localității Lipwa mai apar și în anul 1315 și 1316.

Pe teritoriul Lipovei au fost descoperite urme ale unor vechi așezări neolitice, dacice și romane, care dovedesc prezența unei așezări mai timpurii.

Datorită așezării deosebit de potrivite pe malul Mureșului și la distanțe nu prea mari de Arad și Timișoara dar și apropierea relativă de calea de pătrundere către Arfdealul dintre munți a fost un loc natural de apărare.
Cetatea Lipovei a fost ridicată cel mai probabil după marea invazie mongolă ( tătară). Regele Béla al VI-lea lea (1235-1270) a intuit potențialul militar al locului ce putea controla accesul în toate direcțiile pomenite mai sus. Aici a fost respins asediul tătarilor conduși de hanul Nogai.

Prima mențiune documentară a fortificației datează din anul 1245, când regele dădea ordin să fie refăcută cetatea distrusă de invazia tătară din 1241. Cetatea Șoimoș a început să se ruineze după mijlocul secolului al XVI-lea, împreună cu majoritatea construcțiilor medievale interioare, din care, în mod sigur, biserica parohială și mănăstirea dedicată Sfântului Ludovic de Toulouse (Louis d’Anjou), unchiul regelui Carol Robert de Anjou.

Fortăreața s-a transformat într-un oraș de o destul de mare importanță sub Carol Robert ce a apreciat mult meleagurile din moment ce între anii 1315 și 1317 a poposit adeseori aici atât din motive militare cât și probabil pentru vânătoare.

De asemenea, capul încoronat a înființat monetăria regală în jurul anului 1325. Cam pe la anul 1328 a transferat acest atelier de bătut monedă de la Szeged la Lippa. Monetăria nu a vut parte de o funcționare îndelungată și din motive cunoscute doar de mai marii curții regale și-a încetat existența între 1331 și 1442.

Nici viața spirituală a localității nu a rămas mai prejos. Aici a fost fondată în anul 1325 o mănăstire franciscană. Se mai vorbește și de o altă mănăstire ce ar fi fost construită în 1531. În 1333 Lipova era cel mai mare oraș din ținutul Aradului.

Cetatea Lipovei și imprejurimile devin propritetatea lui Ioanes Corvinus în 1440 ca anexe ale moșiei Șoimoș (Solymosi).

În 1462, un anume nobil, pe numele său, Jan Giskra a primit conacurile Șoimoș și Lipova de la regele Matia în schimbul castelelor predate. După moartea sa, acestea ar fi fost moștenite de Miklós Bánfi și fratele său, Jakab. Ei au ocupat castelul înainte de inaugurarea sa finală.
Istoria complicată a cetății aduce din nou ca proprietar un Corvin anume fiul lui Matia numit Janos (Ioanes) cel tânăr. Acesta a primit castelul ca donație.

În 1510 locul a fost fortificat de marchizul George Brandenburg cu bastioane și fortificații moderne pentru acel timp. În 1514, căpitanul cetății, Miklós Bodó, l-a predat fără luptă armatei țărănești de sub conducerea lui Gyorgy Dozsa (Doja). După suprimarea răscoalei, aceasta a intrat în posesia lui János Szapolyai, care în 1529 a ridicat cetatea la rangul de oraș regal liber. Acest nou statut avea să aducă multe avantaje locuitorilor mai cu seamă negustorilor ce puteau să făcă un comerț mai liber. Dar înflorirea târgului și a satelor din jur avea să fie de scurtă durată. De acestă parte de Europa avea să se aproie tot mai tare pericolul otoman. Acestă împărăție va aduce o influență puternică asupra întregii regiuni. Unele amintiri au rămas chiar și până azi în memoria locurilor.

Trupele Semilunei înaintau implacabil spre centrul continentului. Rând pe rând au cedat cetăți ce păreau de necucerit. După căderea lui capitalei ungare, Buda, regină văduvă Isabella a căutat adăpost cât mai departe. Așa se face că s-a mutat aici cu coroana și vlăstarul regal János Zsigmond. A trăit pe malul Mureșului până în primăvara lui 1542 în mai.

În 1551, un anume frater György a predat cetatea lui Ferdinand I. În toamna anului 1551, fortificațiile a fost abandonate de populația majoritar sârbă ce au cedat cetatea trupelor de ieniceri conduse de beglerbeiul de Rumelia Mehmed. Urmarea a fost devastarea și jefuirea orașului de trupele turcești.

În noiembrie același an Lipova a fost din nou cucerită de de György Fráter și condotierul Castaldo. În 1552, după ce garda spaniolă condusă de generalul Aldana a fost evacuată, a căzut din nou în mâinile turcilor.

De atunci, cetatea Lipova devine centrul unui sandgeac otoman. În anii 1570, 100-500 de soldați turci erau staționați permanent în fortificație. Ca o dovadă a caracterului destul de tolerant al administrației otomane se consemnează că în cei patruzeci de ani de conducere turcă, aici au locuit și evrei sefardici ce erau tolerați alături de locuitorii autohtoni ce au rîmas pe loc și nu au plecat în bejenie. În 1595 a fost Lippa a fost recucerită de armata transilvană a lui György Borbély.

Tot în 1595 orașul a fost asediat (pentru a câta oară?) de beglerbegul de Timișoara, dar acesta s-a retras în timp ce armata de mercenari ardeleni a lui Zsigmond (Sigismund) Báthory se apropia de Mureș. După asediul fără succes al Timișoarei, Báthory a plasat două mii de oșteni în cetate. La 27 iunie 1598, oastea lui Mehmed Saturji a fost învinsă de ardeleni în apropierea orașului.

Pentru o scurtă perioadă Lipova fost ocupată de trupele lui Mihai Viteazul în 1600.

Aici au mai stăpânit vremelnic trupele conduse de comandantul Bocskai în 1604. Iar mai apoi stăpânește pașa Timișoarei în 1605. Abia a trecut un an și István Petneházy în 1606 ocupă iar cetatea. În toată perioada secolului al XVII-lea problema posesiei Lipovei era un punct forte în veșnicele negocieri dintre Principatul Transilvaniei și Sublima Poartă. Toate contactele diplomatice aduceau în discuție poziția strategică a cetății Lipovei. Era adevărata cale de acces în Ardeal atât de dorit de turci.

Pentru a-și întări poziția în regiune principele Sigismund Rákóczi a scutit orașul protejat de armata sârbă de toate taxele datorate până atunci.

În anul 1616, Dieta Transilvăneană a ordonat predarea orașului turcilor. Întrucât căpitanul Vajda István a refuzat să se conformeze ordinului, Gábor Bethlen a preluat cetatea cu armata ce o avrea la dispoziție și apoi a predat-o beglerbeiului de Timișoara. Turcii au renovat, întărit și extins fortul. Garnizoana sa a fost întărită semnificativ, în parte cu apărătorii turci care fugeau din cetățile de frontieră din jur.
În 1621 garnizoana era format din 953 soldați de rând pe lângă ieniceri ce erau considerați elita militară. Peste patru decenii în anul 1660 erau consemnați 800 de soldați foarte bine înarmați.

Tot secolui a fost unul al marilor și deselor confruntări militare. Ciocnirile dintre principatul ardelean și puterea imperială a Semilunei erau extrem de frecvente.

La 26 iunie 1658, armata principelui György Rákóczi al II-lea a spulberat armata Pașei Ahmed conducătorul Budei în bătălia de la Lipova.
Potrivit cărturarului Evlia Celebi, cetatea interioră era înconjurată de un sistem triplu de ziduri. Tot el povestește că în interiorul cetății exterioare se aflau o mie cinci sute de case. Este o dovadă a amplorii cetății din Lipova. În aceleași timpuri în cetatea Timișoarei erau semnificativ mai puține clădiri. La Timișoara erau mai multe mahalale exterioare ce nu țineau de fortificațiile militare de lângă castelul fortificat.

Turcii au introdus la Lipova apa izvoarelor din jur în oraș, pavând străzile cu scânduri sprijinite pe grinzi. Acestea erau cunoscute ca poduri (străzi podite). Tot aici au existat șapte școli pentru nevoile orașului. Cu siguranță tineretul era destul de instruit pentru acele timpuri.

La 26 ianuarie 1686, după un asediu de doar patru zile, trupele imperiale habsburgice conduse de generalii Antonio von Caraffa și Friedrich von Veterani au recucerit cetatea Lipovei ce a devenit fructul mult dorit de ambele părți. Era un adevărat joc de ping pong (chiar dacă nu era cunoscut jocul în acel secol) cu soarta cetîții și a târgului.
Din nou a fost apoi ocupată de turci în 1690. Generalul (devenit mai apoi feldmareșal) Veterani nu cedează și în 1691 stăpânește iar târgul mult disputat.

Sigur că nici otomanii nu se pierd cu firea și asediază cetatea la 7 septembrie 1695. Acest din urmă asediu aveau să distrugă grav ziduri întărite.

Ca urmare a clauzelor stipulate în tratatul de pace semnat la Karlovac din 1699, turcii au demolat și restul părților ce au mai rămas în picioare. Ultimele rămășițe ale cetății au fost demolate în 1717 de către comandantul imperial habsburgic al Aradului. Nu mai aveau nevoie de fortificații ce ar fi putut trece în mâna dușmanului dacă se mai întorcea soarta regiunii.