Un tablou

154

Cu vreo două săptămâni în urmă aflam (și eu, ca toată lumea) că un tablou celebru a fost expus timp de 77 de ani cu susu-n jos. Adică o viață de om. Și mai mult decât o speranță de viață de român.

E vorba despre o lucrare a olandezului Piet Mondrian, datată 1941 și expusă în premieră în 1945. Cum? Așa cum a rămas până azi — invers. Și cum, se pare, va rămâne și de azi înainte, fiindcă Mondrian a folosit benzi adezive pentru lucrarea lui. Albastre, galbene, roșii, negre — ca în majoritatea creațiilor sale abstracte. Iar o întoarcere cu 180 de grade a tabloului ar modifica ireversibil efectele de peste șapte decenii ale gravitației asupra benzilor adezive.

Curatoarea celei mai recente retrospective a neerlandezului a descoperit o fotografie făcută în atelierului acestuia, în care opera apare, în lucru, așa cum ar fi trebuit expusă. Însă Mondrian nu a semnat-o — și gata confuzia!

Până aici, toate bune și frumoase. Ca și de aici încolo, cum ne asigură specialiștii: critici de artă și restauratori. Și totuși, citind știrea, mi-au atras atenția câteva date. Și… culori.

În anul când pictorul își termina lucrarea, România intra în al Doilea Război Mondial, pentru ca, atunci când opera era prezentată publicului, țării noastre să-i fie decis, la Ialta, viitorul postbelic. O expunere cu sus-n jos. Politică, geo-politică.

României însă nu i-au trebuit 77 de ani ca să-și dea seama că e prezentată cu capu-n jos. Ci vreo 44. Fiindcă în 1989, totul părea că se rotește cu 180 de grade. Și că albastrul, galbenul și roșul nu vor fi afectate de gravitație, ci, de bine, de rău, doar negrul.

Însă și Coandă zburase cu reacție în 1910, pentru ca abia în 1943 un turbopropulsor să devină operațional. Adică, după 33 de ani. Cam câți au trecut din ’89 până azi.

Firește, nu Revoluția din 1989 s-a născut prea devreme, ca zborul lui Coandă. Ba dimpotrivă. Și nici Mondrian nu a fost abstract de la-nceput. Ba chiar un Constantin Daniel Rosenhtal de-al nostru, cu a lui „Românie revoluționară”. Care, desigur, n-ar putea fi în veci expusă invers. O spun așa, ca să amestec puțin, ca-n ultimii 33 de ani, opera de artă, cu opera de hartă și amândouă cu cea de iartă, Doamne…

Bineînțeles că multe grade din rotația spre firesc a României s-au făcut. Dar și multe s-au prefăcut, din grija curatorilor de a nu fi afectate de gravitație benzile adezive ale clasei noastre politice. Aceeași, mereu aceeași. Ca azi: cu un PNL ce plagiază până la virgula dintre subiect și predicat PSD-ul. Și cu un PSD care se autoplagiază, dacă tot e pseudonimul cu cele mai multe pseudonime. De fapt, nu partide politice — și cu atât mai puțin guverne —, ci partide de vânătoare de voturi. Și de Românii concrete.

Dar să se fi abstractizat, pentru noi, România într-atât încât să reproducă destinul „New York City-ului I” (titlul lucrării) al lui Mondrian? Să rămână, așadar, „în stând pe mâini”, în loc de, ca să zic așa, „în stând pe picioare”?

Dacă ne uităm pe mâinile cui e, da. Noroc însă că e pe mâini care semnează. Și că încă mai știm să citim (și) în anul de grație 2022.

LĂSAȚI UN MESAJ