Când 74% dintre români spun că nu au încredere în premierul Bolojan, instalat în fruntea guvernului cu doar șase luni în urmă, în vreme ce, și mai dramatic, 65% din aceiași români afirmă că nu au încredere în actualul președinte, și el ales în funcție nu mai departe de luna iunie a acestui an, înseamnă că poporul nu mai are nimic de-a face cu puterea politică aleasă — nu-i așa? — democratic. Cu clasa politică actuală, mai aproape de adevăr. Mai contează, desigur — pentru că și acest fapt spune multe despre disprețul arătat de cetățeni politicienilor de la putere —, încrederea mare, mult prea mare, în figura de mult dispărută a lui Nicolae Ceaușescu.
Ca profesor de sociologie pot înțelege că nostalgia după „el lidero maximo”, așa cum a fost perceput, ca orice dictator, președintele României Socialiste, funcționează implacabil exact în clipele când dezamăgirea față de politicienii aleși democratic devine aproape insuportabilă, întocmai cum se întâmplă în prezent. Dar exact despre așa ceva este vorba, din nefericire, și anume despre gradul uriaș de nemulțumire, în esență, de respingere, al oamenilor față de aleșii națiunii. Fapt care, și mai grav, s-ar putea traduce și în reacția de debusolare față de pactul cu democrația, ca formă de guvernare, în ultimă instanță.
Datele pe care le-am avut la îndemână, studiind, în ansamblu, o sumă întreagă de sondaje și analize sociale întocmite în ultimul an de experți în domeniu, mă fac să cred că, totuși, democrația nu este cu totul pusă în discuție de români. Dar nici nu se simte câtuși de puțin bine!
Într-adevăr, aproape 45% din cetățeni preferă instalarea unui regim de mână forte, procentul fiind, fără îndoială, unul de speriat, fapt demonstrat de alegerile prezidențiale din luna decembrie a anului trecut și de cele din luna iunie a acestui an.
De ce s-a ajuns aici?
Nu e simplu de răspuns într-un articol de opinie, subiectul necesitând o analiză complexă a factorilor sociali și politici implicați, însă, grosso modo, răspunsul — destul de apropiat de adevăr — ar fi că totul are legătură cu felul în care a fost guvernată România de prin 2000 încoace.
Prăbușirea dramatică a imaginii politicienilor români este strâns legată de inabilitatea acestora de a guverna și, mai ales, de insondabilul grad de corupție cu care au fost și sunt asociați toți cei ce au guvernat țara în ultimele decenii.
Apariția lui Georgescu, pe post de salvator și de tătic al națiunii, cu toate ieșirile sale aberante în decor, este simptomul crud și virulent al unei societăți bolnave și obosite, care nu mai are încredere în niciunul dintre politicienii mainstream din anii din urmă. Iar „oamenii politici” de acum, cum ar fi Grindeanu, Fritz, inclusiv Bolojan și Kelemen Hunor, fac parte din aceeași categorie, a politicienilor slabi, fără vână, fără proiecte veridice și lipsiți de elementare însușiri menite să-i facă pe oameni să-i mai creadă capabili de ceva bun pentru România.
Aici suntem în clipa de față, chiar dacă unii, intelectuali autentici, comentatori politici cândva rezonabili și echilibrați în textele pe care le scriau altădată, refuză să accepte noul tip de realitate socială și politică. Iar vestea tristă este că, așa cum ne arată toate sondajele și analizele sociale, actuala clasă politică, care a făcut totuși și lucruri bune pentru țară, cum ar fi păstrarea cursului euro-atlantic, și-a epuizat dramatic, decisiv chiar, marja de credit în așteptărilor românilor de toate credințele și categoriile.
