Un om care nu seamănă cu lumea

446

Încă înainte de a merge la școală am fost ascultător al postului de radio Europa Liberă. Unul fidel, dar involuntar. Seară de seară, inclusiv în weekenduri (care pe atunci nu se chemau așa și nu aveau decât o zi în componență, duminica), tata era cu o ureche la aparatul de radio și cu alta la televizor, în timp ce citea. Când se termina programul TV, radioul continua să funcționeze până noaptea târziu.

Chiar dacă la un moment dat adormeam, tot eram la curent cu evenimentele din țară și din lume. Din nefericire, nu aveam voie să împărtășesc nimănui ce aflam de acolo, fiindcă părinții mă avertizaseră — nu o dată, și de fiecare dată serios și ferm — că dacă s-ar ști ce ascultăm „am intra la pușcărie” (exagerau, dar cu efect: n-am povestit nimănui). Și când mergeam în vacanțe, la țară, la părinții tatălui, aveam parte, seara, de ultrascurtele Europei Libere, bunicul fiind și el — ca fost prizonier timp de patru ani la ruși — avid să știe ce se întâmplă, cu adevărat, în patria pentru care luptase cu arma în mână și pentru care muncea la C.A.P.

Lumea în care trăiam avea două fețe. Una din care Partidul Comunist Român îmi zâmbea, îmi promitea un viitor luminos și cu care mă întâlneam mai la tot pasul — pe stradă, la televizor, în ziare, la școală, în difuzoare, la stadion. Cealaltă — încruntată din pricina vieții care se deteriora de la o zi la alta: alimentele de bază se dădeau, în anii ’80, pe cartelă, produse elementare (mâncare, medicamente, îmbrăcăminte, combustibil — benzină, motorină, gaz) nu se găseau decât cu noroc ori prin relații, curentul se lua ore în șir, mai ales iarna, când frigul ne chinuia în casele neîncălzite, mai ales pe cei care stăteam la oraș.

Despre a doua față se vorbea la Europa Liberă, și între cuvintele pe care vocile de acolo le rosteau, auzeam nume proprii. Unele mi-au devenit familiare. Mai ales cele ce erau însoțite de exclamația tatei: formidabil! Însemna că omul acela făcuse ceva ieșit din comun ori i se întâmplase ceva cu totul aparte. Un astfel de „formidabil” a urmat numelui lui Dorin Tudoran. Am ciulit urechile, iar povestea poetului părea de necrezut: îl înfrunta pe nea Nicu, își cerea libertatea, apoi a intrat în greva foamei ca să și-o obțină, punându-și viața în pericol. Și „formidabil” a fost când Dorin Tudoran l-a învins pe Ceaușescu, care i-a dat drumul din lagărul de aur, în SUA, împreună cu soția și fiica. Era o extraordinară lecție de curaj la care am fost martor indirect atunci, la 14–15 ani, dar căreia prea puține altele i-au urmat. În viața literară românească, niciuna la acel nivel.

Când am aflat, în 1992, că poetul Dorin Tudoran vine în Timișoara, fiindcă îi apăruse o antologie de versuri ce urma să fie lansată, am fost emoționat și euforic. Eram student, scriam poezie și, iată, aveam șansa să îl văd pe cel mai curajos scriitor român în viață și să-i cer un autograf. A fost atât de multă lume la lansarea antologiei Ultimului turnir, încât evenimentul nu s-a mai ținut în librăria „Mihai Eminescu”, ci în fața ei, în piața unde s-a scandat, în Decembrie 1989, „Jos Ceaușescu!” și „Jos comunismul!”. Nu doar că am reușit să obțin semnătura poetului pe prima pagină a cărții, dar mi-am stăpânit emoțiile și i-am dat un plic. Peste câteva luni, în toamnă, poeziile care erau în acel plic apăreau în paginile revistei Agora editată, în SUA, de către Dorin Tudoran. Obținusem cel mai important succes literar al meu de până atunci.

Ne-am revăzut peste 20 de ani, tot în orașu-i natal, în 2012, când a fost recompensat pentru calitatea poeziei Domniei Sale cu Premiul „Petre Stoica”.

Deși face parte și din lumea românească, cred că Dorin Tudoran nu seamănă deloc cu ea. Nu pentru că trăiește peste Ocean de mai bine de 35 de ani, ci fiindcă atitudinea și comportamentul îi sunt diferite, iar mentalitatea îi este din altă lume. Despre această lume, a sa, e vorba în cartea de față, Numai copilăria e glorioasă — al cărei titlu este chiar un vers ce îi aparține. Despre faptul că „a avut naivitatea” să vrea să schimbe lumea (noastră), că „un mitocan, o javră de om, o canalie este și la 80 de ani ce a fost la 25”, că un stră-stră-stră-străbunic, Tănase Todoran, s-a ridicat împotriva lipsei de onoare și a fost tras pe roată pentru asta, despre ce se întâmplă când ești lovit de boala scrisului, când ești aspru cu tine însuți, despre avantajele senectuții, politizarea agresivă, inclusiv în literatură, prietenie, despre consecințele intransigenței.

Primul dialog din cele patru ale acestui volum a avut loc în octombrie 2020, când domnul Tudoran a fost invitatul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Fiind pandemie, FILTM — cu tema Granițe — s-a desfășurat online; prin urmare, și dialogul nostru, care a durat un ceas. Doar unul, așa era „formatul”. Întrucât aș mai fi avut o mulțime de întrebări, l-am rugat, peste o lună, să mai facem un dialog. În scris, de data asta. A fost de acord (discuția a apărut în paginile publicației Banatul Azi, în noiembrie 2020). Și pentru că eram interesat să aflu cum (mai) vede poetul propriile începuturi, cărțile-i din tinerețe, literatura contemporană, relațiile cu alți scriitori (unii dispăruți), experimentul literar, cum se poziționează față de ideologiile de tot felul ce străbat scrisul, inclusiv cel american, proza — lucrează la un roman —, am căutat să i-l iau și pe al treilea. Și, generos, mi l-a acordat, în luna martie a lui 2021. Îmi dăduse nu un deget, nu două, ci trei. Nu voiam chiar toată mâna, dar un al patrulea interviu era necesar, fiindcă ideea unei cărți care să le cuprindă și în care confesiunea să elucideze o serie de întrebări ce vizează, printre altele, prietenia cu Adrian Păunescu și despărțirea de el, apariția Cenaclului Flacăra, lumea literară românească de la sfârșitul anilor ’60 și până la mijlocul anilor ’80, cu taberele și confruntările dintre ele, s-a conturat firesc.

Încă o carte de intervuri? Da, fiindcă e vorba despre un om exemplar și admirabil. Da, pentru că, insist, Dorin Tudoran nu seamănă cu restul lumii (literare), care și-a văzut de treaba ei, de scris, de citit, de publicat, de luat premii, de făcut carieră și/ori politică. N-a tăcut nici după ce și-a obținut libertatea, nu s-a făcut că nu vede, că nu poate, că n-are ce face. A fost și a rămas permanent informat și reactiv, de la plecare și până astăzi; inclusiv atunci când a decis să tacă fiindcă „România le știe mai bine pe toate, n-are urechi de auzit, nici ochi de văzut”.

Prin atitudini și luări de poziție, prin jurnalistica și literatura sa, Dorin Tudoran a fost tot timpul prezent. În opoziție, indiferent cum s-a chemat puterea și cine a reprezentat-o. Și nu pentru că îi place să se audă vorbind, să aibă reflectoarele asupra sa ori să dea lecții, ci fiindcă îi pasă de țara în care s-a născut și pe care o iubește profund.

(Textul prefațează, ca Argument, volumul Numai copilăria e glorioasă. Robert Șerban în dialog cu Dorin Tudoran, editura TREI, 2022.

LĂSAȚI UN MESAJ