Un Eminescu exploatat de clasa politică e un Eminescu strâmb și dezacordat

385

Vrem, nu vrem, de fiecare 15 ianuarie celebrăm intrarea în românitate a Poetului Nostru. De fapt, la Eminescu ar trebui să ne gândim de fiecare dată când privim cum strălucește pe boltă Luceafărul; de fiecare dată când frații românilor pleacă, sub formă de lemn tăiat, către lumea cea largă; de fiecare dată când plopii sunt fără soț când ne rătăcim prin preajma lor tristă. Și așa mai departe. În 15 ianuarie însă, în opinia mea, de Ziua Națională a Culturii Române, poate ar trebui mai multă tăcere. Știu, e greu să taci pe tăcerea lui Eminescu, e însă din ce în ce mai greu să îl reînvii cu adevărat. Da, e greu să îl sărbătoreşti pe Eminescu fără a cădea în festivism, fără a recurge la tot felul de ditirambi şi locuri comune care nu mai spun nimic. Fiindcă sunt golite de sens ori şi-au tocit valenţele expresive din cauza excesivei întrebuinţări. Teama cea mai mare a adulatorilor Poetului este că nu au destule superlative pentru a-l situa în Paradisul Valorilor, că orice mic dubiu este crimă de lezmajestate.

De fapt, în cazul lui Eminescu funcţionează cel puţin două paradoxuri. Primul se referă la faptul că este, în acelaşi timp, cel mai cunoscut şi cel mai necunoscut poet al românilor. Al doilea, că a fost folosit de mişcările naţionaliste de la începutul veacului trecut mai ales în postura lui de jurnalist şi mai puţin în ceea ce priveşte contribuţia lui literară.

De ce, în ciuda aparenţelor, este prea puţin cunoscut de către opinia publică? Fiindcă şcoala a fixat un clişeu în virtutea căruia Eminescu înseamnă doar marile poezii, în timp ce despre activitatea lui publicistică nu se spune aproape niciun cuvânt. S-a vorbit prea puţin și lipsit de nuanță, de pildă, despre antisemitismul articolelor sale de la „Timpul”. Înainte de 1989, Rabinul-şef al României, Moses Rosen, a protestat în legătură cu publicarea volumului 10 din ediţia Perpessicius. Dar ce ar fi trebuit oare făcut? Să nu se publice volumul? Destule articole din acel volum dau de gândit, iar această postură a marelui nostru scriitor este cel mai adesea evitată în analiza operei sale din şcoală. Poate ea aduce atingere indubitabilei valori estetice?

Fără îndoială că nu! După cum, probabil, nu ar fi lipsit de interes ca elevii să afle şi despre unele articole de tinereţe ale lui Ioan Slavici în care cerea, pur şi simplu, ca evreii din România să fie masacraţi şi apoi aruncaţi în Dunăre! Da, moralistul, înţeleptul Slavici asta scria la un moment dat, în tinereţe, pentru ca la bătrâneţe să facă închisoare pentru atitudinea net filogermană din timpul Primului Război. (Aici contribuțiile lui Cornel Ungureanu și Lucian Vasile Szabo sunt de neocolit!)

Al doilea paradox se referă, cum spuneam, la valorizarea sa în domeniul politicii. Toate mişcările de extremă dreapta din România, începând cu Legiunea Arhanghelul Mihail şi sfârșind cu cele de după 1989, au făcut din Eminescu portdrapelul lor. Mai puţin, spre foarte puţin au defilat cu marea lui poezie, alegând aproape în totalitate gazetărie lui.
Este evident că limba lui Eminescu este limba în care vorbim noi astăzi şi cu ajutorul căreia am avut acces la marea cugetare. Dar oare o cultură se defineşte doar prin opoziţia faţă de alte neamuri sau culturi? Eu cred că niciun om al timpului de acum nu poate gândi astfel! După cum mi se pare că orice persoană responsabilă gândeşte în termenii unui naţionalism cultural temperat. Poate și fiindcă asemenea valori — obligatorii, perene — se hrănesc din duhul limbii pe care o vorbim și acum.

LĂSAȚI UN MESAJ