Titlul de mai sus s-ar putea să-i contrarieze pe unii și să-i enerveze pe alții. Dar îmi asum acest risc, încercând să înțeleg ce se întâmplă în universitățile din România.
Într-un studiu dedicat criticii filosofiei hegeliene a dreptului, Marx nota următoarele: „Ce spectacol! O nesfârșită diviziune a societății în cele mai diverse caste, care se înfruntă cu antipatiile lor mărunte, cu conștiința lor încărcată și cu mediocritatea lor brutală și care, tocmai din pricina poziției lor (…) echivoce și bănuitoare, sunt toate (…) tratate de stăpânii lor ca existențe de care dispun prin grația cerului”. Mai toate aceste caste percep ca fiind tot o „grație a cerului” și „faptul că sunt stăpânite, guvernate și posedate”. Într-o astfel de coregrafie socială, „nu se pune problema dacă dușmanul este un dușman nobil” sau măcar „un dușman interesant”. Important „este să-l lovești”. Încercați, dragi cititori, să transpuneți în universitățile noastre realitatea reprodusă prin aceste câteva cuvinte ale „infamului” părinte al „socialismului științific”. S-ar putea să înțelegeți de ce în aceste locuri — care ar trebui să fie cetăți ale cunoașterii sistematizate — lucrurile merg prost sau pur și simplu băltesc. De ani buni, mulți dintre universitarii noștri au angajat relații mai mult sau mai puțin transparente cu mediul deciziei politice și, astfel, unii dintre ei s-au sălbăticit, confirmând parcă validitatea unei afirmații ce aparține unui istoric german al dreptului — Gustave Hugo —, cel care, chiar înainte de intrarea Europei în fascinantul „secol al luminilor”, observa faptul că „singurul semn juridic distinctiv al omului este natura sa animalică”. Mai ales în zona „umanioarelor”, aproape toată lumea se războiește cu toată lumea. Și nici măcar nu o face pe marginea unor subiecte serioase sau de interes științific. Cum de s-a ajuns aici? Nu foarte greu.
De ani buni, urmând cumva un model pe care îl exersează și Franța, universitățile din România au început să-și asume o identitate ideologică. Treptat, universitățile românești au început să pretindă că sunt, după caz, liberale, progresiste, democrate, tradiționale, ecologice, sociale, creștine sau conservatoare. Culmea este că unele dintre aceste instituții românești de învățământ superior au ajuns până într-acolo încât pretind că sunt, deopotrivă, liberale, dar și progresiste (amuzant, nu?) sau, în egală măsură, creștine, dar și conservatoare (ceea ce are cât de cât sens!). Jocul acesta, al unei permanente sforțări întru legitimare ideologico-identitară, nu putea rămâne fără urmări. Unii dintre dascălii universităților noastre au interiorizat până la isterie marca ideologică a instituției în care își desfășoară activitatea profesională. Păi dacă universitatea s-a declarat liberală și progresistă (vă rog să nu râdeți!), niciun dascăl angajat într-o astfel de instituție nu poate îndrăzni să fie socialist, conservator sau, mai rău, incorect politic. Iar dacă un dascăl nu înțelege cum stau lucrurile, trebuie pus la punct. În ce fel? Printr-un atac direct, fără menajamente. Instrumentarul nu este supus niciunei selecții. Ofensarea, calomnierea, caricaturizarea, batjocorirea, incitarea la sancționarea „derapatului” ori la excluderea sa din corpul academic al respectivei universități, toate și oricare dintre acestea sunt bune pentru sterilizarea „răului”. O critică așezată, argumentată ori documentată este exclusă! Ce vreți? Ca „derapatul” să otrăvească mințile extraordinarilor noștri studenți? Să le releve cumva vreo alternativă potrivnică ideologiei solemn asumate de întregul colectiv al instituției?
Toți acești „teutoni” ai universităților noastre uită că pluralismul, toleranța, libertatea de expresie la catedră, polemica civilizată și interdicția absolută de a instiga la discriminare, la marginalizare sau la violență — inclusiv, și mai ales, la violența morală! — sunt principii pe care le consacră, în forma unor reguli inderogabile, mai toată legislația privind organizarea și funcționarea sistemului de învățământ superior, din orice țară membră a Uniunii Europene, inclusiv din România. Ca să-i enervez pe acești „inchizitori de ocazie”, îl voi cita, din nou, pe Marx, cel astăzi alungat din amfiteatrele universităților noastre: „A fi radical înseamnă a merge până la rădăcina lucrurilor. Pentru om însă rădăcina este însuși omul”. În spatele fiecărei idei — bună, rea sau discutabilă — stă, până la urmă, viziunea mărginită a unui om. Esențialmente limitat (de specificitatea ori unilateralitatea pregătirii sale profesionale), omul — fie el și universitar — nu le poate ști pe toate. Poate greși, se poate îndrepta, poate fi convins de netemeinicia ideilor enunțate. Dar nu poate fi suprimat, nici fizic și nici profesional. Dacă nu înțelegem acest lucru, degeaba îl „afurisim” pe Marx ori, mai rău, ne prefacem că el nu există (de mai bine de 20 de ani, asta e foarte la modă în universitățile românești). Câtă vreme corifeii „ideologiilor exclusiviste” nu vor înțelege că mediul universitar românesc are nevoie de „emancipare teoretică” (uf, iar am citat din „cel al cărui nume nu trebuie rostit”), că idolatriile aduc numai durere și suferință și că nu poți conjuga „chinurile cenzurii” cu cele ale libertății (iar am comis-o!), umbra lui Marx va continua să se plimbe — nesupărată — pe coridoarele universităților noastre, așteptând momentul prielnic să intre în amfiteatre. Dar nu uitați, dragi cititori, ideologia marxistă nu i-a inspirat numai pe bolșevici, ci și pe fasciști! Așa că, într-o zi, s-ar putea ca Marx „ăsta” să intre la un curs — de drept constituțional, de literatură spaniolă sau de politologie — îmbrăcat într-o cămașă brună.
