„Trebuie să te naşti cu defect”. Interviu cu scriitoarea Liubița Raichici

302

Liubița Raichici s-a născut în 19 ianuarie 1962, la Moldova-Nouă (Caraş-Severin). Este doctor în filologie (doctorat susţinut, în anul 2008, cu tema „Vasko Popa în literatura română”), directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Caraş-Severin. A înfiinţat Festivalului Internaţional de Poezie „Porţile Poeziei” Caraş-Severin şi este directorul acestuia. Este poet, traducător, eseist, scrie în limbile sârbă şi română, autoare a peste douăzeci de volume (a publicat mai multe volume de versuri în limba sârbă sau bilingve, a tradus proză şi poezie, traduce tematică diversă în cadrul proiectelor transfrontaliere România-Serbia, din fonduri europene etc.). Poezia sa, pentru care a primit mai multe premii, ordine şi distincţii literare, este tradusă în mai multe limbi de circulaţie europeană. Este mama a doi băieţi.

Robert Șerban: Destui scriitori au o relație polemică, dură, cu textele ori cu cărţile lor mai vechi — unii se dezic de ele, pur și simplu —, așa cum sunt şi dintre cei atașați continuu de tot ceea au făcut de-a lungul vieții. Ce relație ai cu propria literatură? Îţi mai plac cele scrise de tine acum 20–30 de ani? Ce mai „vezi” în ele?
Liubița Raichici: Chiar şi locurile comune, ratările comice, banalităţile, naivităţile, pe toate le privesc cu un fel de înduioşare, le-am pus pe aceeaşi bandă cu filmul copilăriei. Pentru că, odată tipărită, cartea devine o fostă, o dragoste de care, volens nolens, te-ai despărţit, deşi rămâi cumva magic amprentat. Sunt trepte pe care le iubesc şi care-mi amintesc că atunci, la început, am ştiut despre ziua de azi.

R.Ș.: Ce e mai important pentru un artist: să experimenteze permanent sau să își conserve un stil și o amprentă recognoscibilă?
L.R.: Nu se exclud, cred că sunt complementare. Dacă „mori” repede, adică închizi timpul şi-l limitezi, renunţi la experiment, şi stilul se va osifica. Iar tu nu ai de unde să ştii ce poţi decât permanent experimentând şi permanent călcând în gol, în necunoscut.

R.Ș.: Ce surse de inspirație ai? Ce și cine îţi stimulează și ţi-a stimulat creativitatea?
L.R.: Organul principal cu care lucrez este inima (acompaniată, desigur), aşa că întâmplările ei, ale duhului, sunt surse de inspiraţie. Fascinată permanent să aflu ce se ascunde după perdea, ce-i în sinapsele nefolosite, ce avem în podul sub- şi in-conşientului.

R.Ș.: Consideri că trebuie „trăit” un subiect ca să îl așterni pe hârtie în cunoștință de cauză, ori imaginația și știința/lectura de carte sunt suficiente și pot înlocui experiența?
L.R.: Obligatoriu „trăit” creativ! Adică, ceea ce „trăiesc” eu subiectiv are în componenţă imaginaţia, lectura. Uite, măturam imensa curte de la Belobreşca, eram prin clasa a IV-a, a V-a, şi rotocoalele de praf care se ridicau creau o fabuloasă scenă din lecţia de istorie pe care o citisem cu puţin înainte. Deci, despre asta vorbesc. Vorba bunicii mele, trebuie să te naşti cu „defect”, altfel nu ajută la nimic, nici trăitul, nici lectura.

R.Ș.: Ce raporturi ai cu literatura tânără? Care sunt scriitori contemporani ce îţi plac?
L.R.: Aşa cum am făcut şi noi, chiar mai curajos şi mai agresiv, tinerii scriitori caută formula lor specifică de consacrare. Am observat că sunt buni şi foarte buni cunoscători ai poeziei „mondiale”, însă semnificativ detaşaţi de substratul naţional, care, dacă ar fi curioşi, le-ar oferi căi inedite, un ADN spiritual, imposibil de reprodus, şi aici cred că e un hiatus. Pentru unii aş paria cu ochii închişi, pentru alţii, nicidecum. Dar nu dau nume, am stârnit supărări, fiind, ca orice creator, cu un lob al creierului mai dezvoltat, cu altul mai puţin, adică uşor autistă. Și atunci fac omisiuni neintenţionate.

R.Ș.: Se mai poate vorbi de provincie în era internetului, când poţi fi conectat cu aproape orice loc din lumea asta? Cum e să trăieşti în „Oraşul cu poeţi”, cum e supranumit Reşiţa?
L.R.: La ora actuală, după mine, adevărata şi singură provincie este una interioară, o provincie din care nu vrei să ieşi în agora, să rişti, să ai atitudine, să te expui. Iar în ceea ce priveşte „Oraşul cu poeţi”, el există pe bune! El ne ţine pe o hartă culturală şi literară a zonei, a ţării şi, din nou, a satului mondial. Inclusiv constatarea (consemnată într-un interviu din ziarul local, în îndepărtata toamnă a lui 1987) că „drumul printre orgolii e sinuos”, este perfect valabilă şi azi. Şi, da, singurul lucru care mi-a ieşit, cu consecinţele de rigoare, este că nu fac parte din niciun clan.

R.Ș.: Mai e posibilă, în secolul XXI, o relație de tip maestru-ucenic? I-ai fost cuiva ucenică?
L.R.: Ucenică şi tributară sunt, aşa, cu acribie, la cel puţin trei culturi: sârbă, română şi rusă. Dar nu am stat în preajma niciunui maestru, la propriu, poate şi fiindcă sunt femeie, cred. Oricum, nici sfinţii părinţi contemporani, mari duhovnici (la care nu funcţionează orgoliul, ca la noi), nu cred să mai aibă ucenici, ca altă dată.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei mondiale, care este textul pe care l-ai alege?
Ana a ştiut tot timpul
— cu duhu-i suprafiresc şi candid —
că el nu va ordona niciodată ucenicilor, calfelor,
să-l zidească pe el în zid! El credea ferm că măiestria construcției,
potența, arta, alambicatele virtuți inventate şi vaste sunt superioare Anei, cea simplă.
Sunt peste creştineasca-i dragoste.
Nu că el n-o iubea pe ea!
Copleşitor o iubea.
Fiindcă esențialul din ființa Anei, uşa, înaltul
prin nicio metodă mecanică nu i se deschidea!
De aceea nu era privit cu ochi buni ce spunea ea. O ținea după uşă.
Deşi Ana venea într-un suflet cu prânzul
el o bănuia… că Ana lui rătăceşte pe undeva…
Că le cam minte, cam înflorește…
Responsabilă-vinovată că aveau-n-aveau copii. De casă. Numărul musafirilor la masă.
De ziua de ieri, azi, mâine.
Aşa era la ei.
Ana era prima după câine.
Ana a ştiut tot timpul că va sosi clipa.
Trebuia să stea sfânt nemișcată.
Era deposedată de tot ce nu era al ei.
Piatra cu os una devenea.
Ana în moarte cânta.
Ana era atât de frumoasă încât suprimatorii
ruşinați plângeau.
Numai ca el să-şi poată termina opera.
Care, în afară acestei temeli, se va nărui.
Din interiorul zidului balada arată altfel.
Zdrobită s-a dat ca el să fie socotit
printre cei fericiți!
Nu zidul.
Ana l-a nemurit.
Pentru el Ana a muşcat însuşi şarpele.
Aşa să ştiți.

LĂSAȚI UN MESAJ