„Trăiesc cu impresia că arta de la noi plânge și se încruntă neîncetat”. Interviu cu artistul vizual Mircea Muntenescu

814

Mircea Muntenescu s-a născut în anul 1951, la Bucureşti. A absolvit Liceul Tonitza în 1969, profesor fiindu-i Theodor Dan. La Academia de Arte din București (1974) i-a avut profesori pe Stelian Panţu, Sorin Dumitrescu şi Ion State. În anul 1978 a obţinut bursa U.A.P. Pictorul Paul Gherasim l-a invitat la expoziţia STUDIU I, la Timişoara, în anul 1978. Au urmat expoziții împreună cu alți câţiva tineri la Hanul cu Tei, în 1978 şi 1979. În 1980 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici. În 1982 a participat la JUGENDTRIENNALE, la Nürnberg și, tot în același an, a plecat pentru o documentare în artă în Siberia.

În anii optzeci s-a exprimat mai ales prin design grafic, creând ilustraţii de carte pentru copii, pentru care a fost și premiat. Expoziţie personală la Galeria Helios, Timişoara, în 1989, organizată de criticul Coriolan Babeți. În 1990 — bursă la Paris (F.E.I. EUROREENNE). În 1991, statul italian i-a oferit o bursă de studiu la Venezia. În anul 1994, Sorin Dumitrescu i-a organizat o expoziţie personală la Galeria Catacomba (M.N.A.R), Bucureşti. În 2001, Simona Tănăsescu, Mihai Oroveanu şi Ruxandra Balaci l-au susținut în organizarea unei expoziţie personale în sala Rondă de la M.N.A.C. Expoziţie personală la Accademia di Romania, la Roma, în 2003. În 2004 a participat la o expoziţie organizată de M.N.A.C. în Spania. În anul 2008 a devenit doctor în arte vizuale, îndrumător fiindu-i Gheorghe Achiţei. În anul 2017 — expoziţie personală la ARCUB, Bucureşti, care a fost deschisă de Pavel Suşară şi Ilina Schileru.

Robert Șerban: Ce nu vă place la/în arta contemporană?

Mircea Muntenescu: Mă izbește tristețea artei din țara mea! Trăiesc cu impresia că arta de la noi plânge și se încruntă neîncetat. Având parte de o a doua tinerețe aristică (inexplicabilă), îmi e milă de ce e întâmplă azi în România. Simt că mai am multe de spus în artă și mă impresionează lipsa ei de profunzime, precaritatea ei. Arta interbelică e îngropată de mult timp. România actuală are o artă mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de cineva, fără succese internaționale. Se descurcă fiecare cum poate. Școală mediocră, muzee făcute în pripă, săli de expoziție dărâmate, investiții zero, manageriat de rușine. Vedem urmarea…

R.Ș.: Ca să echilibrăm perspectiva, vă întreb: care credeți că e calitatea principală pe care ar trebui să o aibă un artist vizual contemporan?

M.M.: Să aibă arta, totuși, un Dumnezeu! Artistul contemporan trebuie să aibă capacitatea de a discerne ce este efemer și ceea ce este etern. O spun tocmai eu, care mă pogor de pe tărâmul lui pare a fi, parcă așa e, unde totul se presupune, țara lui oare? Unde domnesc doar liniile nesigure, petele invizibile, unde totul e învăluit în ceață.

R.Ș.: Ce admirați la un obiect de artă?

M.M.: Admir unicitatea lui. Cred că rosteam vorbele astea înainte vreme. Azi încerc în fața unui obiect de artă să descopăr unde se ascunde adevărul. Să înlătur straturile de ignoranță, să scap de miraje. Ignoranța în care trăiesc nu îmi dă voie să văd adevărul. Trebuie să ridic fiecare văl din fața mea. Poate astfel voi ajunge la Sinele meu.

R.Ș.: Faceți schimburi de lucrări cu confrații sau nu?

M.M.: Nu fac niciun schimb cu nimeni. Nu simt nevoia. Cred că sunt un egoist orgolios înnăscut. Doresc sa am pereții goi acasă. Este loc doar pentru icoane. Nu sunt Maica Teresa, cea neiubită de hinduși. Prefer să fac cadou câte un desen cui îmi place…  Expun când vreau și unde vreau. Expun rar sau deloc. Nu expun lungi perioade de timp. Nu am o carieră de artist, nu mă interesează așa ceva. Îmi pare ceva secundar.

R.Ș.: Cât de ușor sau de greu duceți o lucrare până la capăt? Mai e nevoie să vină inspirația, sau, după atâția ani de desenat, ea e întotdeauna pe aproape?

M.M.: Din exterior par un artist spontan, talentat, îndemânatic, cu rezultate rapide. Lucrez însă sub tensiune, fac multe schițe, mă documentez intens pentru orice demers artistic… Trăiesc cu sentimentul că trebuie să o iau de la capăt tot timpul. Un exemplu la îndemână e experiența mea recentă. Interesul meu pentru Advaita Vedanta. Am urmat cursuri cu profesor acreditat, învățând și putin sanscrita. Am bătut drumul până la Ploiești, fiindcă de acolo venea lumina. Uneori mi de spune ca sunt un adycarin, persoană capabilă să întelegă adevărurile profunde ale Vedantei. Nimic adevărat despre asta. Adevărul e că nu știu mare lucru din hinduism. Doar câteva texte revelate, unele obiceiuri și ritualuri, multe denumiri, fără de care nu te poți descurca. Vedanta e grea! Cu ceva m-am ales, totuși, în urma efortului meu. Ceva din ce am aflat acolo s-a mutat în obiectul meu de artă.

R.Ș.: Ce perioadă a carierei dumneavoastră a fost cea mai dificilă și de ce?

M.M.: Mă urmăresc cei 37 de ani triști de funcționar! Ca artist am fost fericit de la debutul meu. Șerban Gabrea, Horia Bernea și Sorin Dumitrescu m-au ajutat să expun la Galeria Nouă din București, în anul 1976. A urmat Studiul I, Timișora, 1978. Între 1977 și 1990 am colaborat de trei ori cu Dan Hăulică, la Secolul XX. Expoziție personală la Galeria Helios, Timișoara, 1989. În 1994 am avut expoziție personală la Galeria Catacomba din București. Expoziție personală la Galeria Rotonda, în 2001. Doctor în estetică în 2008. Expoziție personală la ARCUB, București, în 2017. Expoziție personală Hanuman la Lisabona, Portugalia, în 2019.

R.Ș.: Dar cea mai fastă perioadă care a fost?

M.M.: Familia m-a ajutat mult în formarea mea ca artist. Unchiul meu, Andrei Cristescu, practica homeopatia prin anii ’50. Mi-au rămas cărțile lui de medicină chineză, prin care am aflat despre taoism. Viața mea s-a schimbat, astfel, mult. Am devenit un fel de autodidact. Nu am iubit niciodată școala. Nici ca elev, nici ca învățător.

Îmi stăruie în minte perioada 1965–1970. Expuneau, în România, Paul Klee, Pablo Picasso sau abstracții americani. Interesul meu era stârnit de imaginea lor, și nu de ce aflam la școală, suferind consecințele.

R.Ș.: Chiar e loc sub soare pentru toți (artiștii), sau unii fac degeaba umbră șevaletului?

M.M.: Nu știu răpunsul și nici nu mă interesează subiectul. Nu mă interesează ce pictează ceilalți artiști din România. Lucrez doar pentru mine și pentru Dumnezeu. Lumea mea dispare încet-încet. Pictorii pe care îi cunosc mor sau îmbătrânesc urât. Sau se întâmplă ceea ce e mai grav: picteză prost. Mă simt dator să dezvălui un adevăr din viața mea de artist: am fost spijinit de Sorin Dumitrescu.

R.Ș.: Ce-ați schimba în viața dumneavoastră, dacă ați putea?

M.M.: Doresc să schimb totul. Ținta mea imposibilă este să îmi găsesc Sinele, precum o fac hindușii. Unii susțin că se poate afla ceea ce caut în timpul vieții, lipsit fiind de suferință. Vreau să ajung la acea neîncetată și fără efort aflare a Sinelui, printr-o experință directă a lui. Aici și acum.

LĂSAȚI UN MESAJ