Florin Irimia (n. 1976, la Iaşi) este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începând cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară, Suplimentul de cultură și Timpul. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică primul său romanul, Defekt, la Editura Brumar. La Editura Polirom i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi Câteva lucruri despre tine (2014), precum și volumele de proză scurtă Misterul mașinuțelor chinezești (2017) și Bărbatul din spatele ceții (2021).
Robert Șerban: Într-un fel arată spectrul morții în ficțiune, în scris, și în cu totul alt fel în realitatea de zi cu zi, când fiecare devenim personaje, chiar dacă latente. După un an de pandemie, tu ești și autor (al unei noi cărți), și personaj. Cât de confortabilă e dualitatea asta, cât de provocatoare?
Florin Irimia: Nu e foarte confortabilă, cu sau fără pandemie, dar e obligatorie când scrii asemenea cărți. M-am obișnuit cumva, deși nu te obișnuiești de tot niciodată. Recunosc că mi-aș dori ca următoarea carte să nu aibă nici o legătură cu biografia mea. Toate cărțile sunt personale, toate sunt într-un fel despre tine, pentru că tu le scrii, e viziunea ta despre lume și viață, dar asta nu înseamnă că în toate trebuie să te jupuiești de viu cu fiecare pagină pe care o scrii. În același timp, știu foarte bine că nu e după cum vrei tu, ci după cum vrea cartea, așa că nu e exclus ca următoarea să fie tot despre mine.
R.Ș.: Mărturisești undeva că “nu știi niciodată ce vrei să scrii când te-apuci de scris o carte”. Atenție, aici te bagi peste poeți! Ei, poeții, cred că măcar voi, prozatorii, să aveți habar despre ce veți scrie, să aveți un plan, niște personaje, un firicel epic, acolo. Chiar așa, nici voi?!
F.I.: Ai preluat doar un fragment din ce spun eu acolo. Citatul se continua cu (și acum mă faci să mă autocitez, n-am să te iert pentru asta) „Știi doar că vrei să scrii ceva. Cuvintele bolborosesc în tine, o zeamă care stă să dea în clocot. O zeamă tulbure.” Așa începe totul, cu o zeamă tulbure care stă să dea în clocot. Apoi, depinde. Depinde de carte, depinde de cel sau cea care o scrie. Zeama se poate limpezi sau nu. Nu e neapărat un lucru rău dacă până la sfârșit nu se limpezește, dacă rămâne tulbure până la ultimul rând. Poate fi chiar fascinant. Dar de dat în clocot va da. E musai să dea în clocot. Altfel nu poți începe. Apoi, dai focul la mic și o lași să fiarbă până e gata… Eu nu am niciodată un plan. Am doar niște secvențe în minte, niște imagini pe care apoi construiesc. Și e un proces destul de spontan. Cel puțin la început. După un timp, sigur, poți să te gândești și la acel firicel epic, la o oarecare structură.
R.Ș.: Câteva paragrafe mai jos după acel ‘’nu știi”, o întorci că “știi întotdeauna ce vrei să scrii când te apuci de scris o carte”. Și dai și un răspuns. Se poate generaliza răspunsul tău, mai ales în proza de ficțiune?
F.I.: Da, vrei să scrii despre tine. Vrei să scrii despre tine în speranța că vei înțelege ceva? Poate că și de asta. Dar cred mai degrabă că vrei să scrii despre tine în speranța că vor înțelege alții ceva. Ceva ce ție îți scapă. Scrisul asta ar trebui să fie, asta și este de cele mai multe ori: o rugăminte de a primi un răspuns.
R.Ș.: Spui, într-un interviu, că toată această mutare în online (Zoom, Skype etc.) va fi uitată la câteva luni după ce pandemia nu va mai fi și că lumea se va întoarce la vechile ei obiceiuri. Ce crezi, însă, că nu va mai fi ca înainte de pandemie? Ce e pierdut irecuperabil?
F.I.: Va fi abandonată, uitată nu va fi ea așa de ușor. Dar îmi mențin părerea că va fi abandonată. Și numai pentru faptul că am fost forțați să recurgem la ea. Nu cred că va mai dori cineva să facă o lansare de carte online, de exemplu, în momentul în care va putea s-o facă într-o librărie. Mi-e greu să spun ce nu va mai fi ca înainte. Sentimentul de siguranță, de predictibilitate, cred. Noi, aici în România, nu-l prea aveam nici înainte, pentru că e greu să te simți în siguranță în țara asta, dar acum cred că nimeni în lume nu-l va mai avea, cel puțin o perioadă. Și nu e doar pandemia, din păcate. Pământul era un loc predictibil până acum un deceniu sau două în urmă. Natura arareori te lua prin surprindere. Te puteai baza pe anotimpuri, pe o ciclicitate, cum te puteai baza pe un prieten că-ți va fi aproape în caz de nevoie. Acum nu mai poți face asta. Noua normalitate, cum i se spune, e de fapt această stare de permanentă nesiguranță și alertă în care ne aflăm, dată de această continuă stare de prefacere, de reconfigurare la care suntem martori și în natură, dar și în societățile noastre.
Vreme de câteva sute de ani, Occidentul a trăit și s-a dezvoltat cam pe baza unui singur principiu: că i se cuvine, că e îndreptățit. O superioritate morală a omului alb asupra naturii, dar și asupra altor oameni ne-a dus unde ne-a dus. Occidentul a impus modelul, apoi, bineînțeles, l-au preluat și alții și l-au perpetuat până ce a devenit singurul model, sau oricum cel mai puternic. Ce vreau să spun este că felul exploatativ, mercantil în care ne-am comportat unii cu alții, l-am aplicat și naturii. N-am încercat să trăim în armonie cu ea, am vrut doar să o exploatăm, dar nici măcar exploatarea nu s-a făcut cu măsură. S-a făcut cu asupra de măsură, s-a făcut cu cruzime, s-a făcut cu acel sentiment al îndreptățirii. Iar acum culegem roadele. Deci poate că, până la urmă, nici nu e un lucru rău pierderea acestei siguranțe de sine, acestei certitudini, acestui fals sentiment că totul ni se cuvine. Nu ni se cuvine nimic. Poate vom învăța ceva din asta, deși e foarte posibil să nu învățăm nimic.
R.Ș.: Bărbatul din spatele ceții, cea mai recentă carte a ta de proză, e despre copilărie, despre schimbările prin care trece, crescând, un băiețel, ce devine adolescent, apoi matur. E o carte compusă din povestiri ce pot fi citite și separat, dar care se și susțin una pe alta și formează un întreg. Chiar așa le-ai scris, una după alta, cum sunt în carte? Ai avut un… proiect al întregului?
F.I.: Nu, bineînțeles că nu. Le-am scris într-o cu totul altă ordine apoi am făcut ceea ce în limbaj cinematografic s-ar numi editare. Un film nu se toarnă în ordinea în care este “tăiat” și apoi vizionat. Nici povestirile astea n-au fost scrise în ordinea în care au fost înșiruite în cuprins. De fapt, chiar una din primele povestiri pe care le-am scris a fost ultima. De ce? Pentru simplul fapt că am avut imaginea acelui compartiment de tren care miroase a mucegai și în care nu-mi amintesc cum am ajuns. Asta nu înseamnă că n-am avut chiar nimic în minte, absolut nici o viziune a întregului. Însă n-am avut viziunea personajului meu care stă în cadă și are viziunea cărții deja scrise, a cărții complete. Asta e mai degrabă un fel de wishful thinking a scriitorului, tocmai pentru că în realitate nu ai parte de acest lux, se vorbește, nu-i așa, de teroare paginii albe, e întotdeauna angoasant să începi o nouă carte. Dar chiar și așa, ceva-ceva am întrezărit și eu printre aburii aceia ai ceții. Un bărbat, nu? Un bărbat în costum negru care parcă mă așteaptă, care parcă e acolo ca să-mi spună ceva.
R.Ș.: Cât e hazard și cât e construcție în ceea ce scrii?
F.I.: E posibil să se afle cam la egalitate cele două. Nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia, dar dacă mai întrebat, ce pot să-ți spun e că eu încep întotdeauna cu hazardul, mă las purtat peste tot, „sunt o cameră care filmează, nu gândește”, vorba lui Christopher Isherwood, și termin construind, ca să nu spun „cu construcția”, termin asamblând, punând cap la cap, dând lucrurilor o formă, un sens, o matcă. Dar întotdeauna construcția vine la urmă, și cred că pentru mulți e la fel. Mircea Cărtărescu, care a avut din nou generozitatea să vorbească despre o carte de-a mea, a spus în cadrul lansării pe care am făcut-o pe Zoom (unde altundeva?) că Bărbatul … e „o carte cu două fețe”, și mi-a plăcut foarte mult asta, o carte cu două fețe, una realistă și cealaltă la polul opus realismului, “crepusculară”, a numit-o el, „spiritualistă”, două fețe însă care sunt sudate, lipite una de alta, ca fețele unei cărți de joc, încât nu le poți separa. Același lucru s-ar putea spune și despre hazardul și construcția de care pomeneai, nu se pot separa, în sensul că una nu poate exista în absența celeilalte, sunt amândouă componente esențiale ale scriiturii.
R.Ș.: Ești cadru universitar la Literele din Iași. Ai predat, aproape un an, online. Cât de complicat a fost și este să-ți ții studenții în priză fără să fii în mijlocul lor, fără amfiteatru, doar prin intermediul ecranului? E și vreun câștig în predarea electronică?
F.I.: E un sentiment ciudat. Tunnel vision, i-aș spune. Nu mai știi cui vorbești, de fapt. Sunt câțiva oameni cărora le vezi chipurile, le auzi glasurile, și cam asta e tot. Nu mai vezi ce e în stânga și-n dreapta. Nu mai surprinzi o privire interesată, curioasă, sau invers, nepăsarea altcuiva. Cu toate acestea, trecerea la online a avut și câteva efecte pozitive. Am observat o mai mare seriozitate din partea studenților, un angajament pe care înainte de pandemie îl aveau doar câțiva. Acum a fost aproape unanim. Poate trauma provocată de pandemie a adus cu ea mai multă seriozitate, mai multă responsabilitate, poate pentru a nu te mai concentra pe boală, pe frică, pe durere, a fost mai bine să te concentrezi pe ceva ce nu există, sau există doar în cărți.
R.Ș.: Ai făcut vreo descoperire importantă în toată perioada asta de claustrare, de frică, de alarmă?
F.I.: Cred că am făcut mai multe. Prima e că uitatul la știri dăunează grav sănătății. Începusem să am sentimentul ăsta dinainte de pandemie, când mă uitam la CNN și mă luam cu mâinile de cap când ascultam enormitățile pe care le putea debita Trump, cel mai ticălos președinte pe care l-a avut America, cred, de la Andrew Johnson încoace, și cam cu aceeași mentalitate. Apoi, când a început pandemia, am văzut și mai bine ce fac, de fapt, televiziunile. Sunt toate, chiar și cele care se vor cu pretenții, niște diseminatoare de panică, răspândesc teroare, anxietate, frică, cu aceeași rapiditate cu care se propagă un virus. Cred că e suficient să te uiți o lună la știri ca să devii cardiac sau să o iei razna, mai ales dacă n-ai fost expus până atunci la tipul ăsta de interacțiune.
Știam că știrile sunt divertisment, că știrile s-au transformat din anii ‘80 încoace într-un spectacol mediatic, dar acum au devenit un spectacol mediatic al groazei și al prostului gust, din păcate. A doua “descoperire”, pun ghilimelele pentru că nici asta n-a fost neapărat o descoperire, ci mai degrabă o confirmare a ceea ce știam deja, e că nimic nu are cu adevărat importanță. Noi suntem cei care investim lucrurile cu semnificație, noi singuri hotărâm ce are miză și ce nu. De ceva vreme încoace, literatura nu mai are importanță, important acum e Tik-Tok-ul, important e acum bitcoin-ul, important e acum să pozăm și să postăm ce mâncăm. OK, la asta s-a ajuns, n-are rost să stai pe margine, bosumflat, așa că mai bine du-te și tu pe ring și dansează.
Din păcate, însă, la noi lipsite de importanță sunt și spitalele, și infrastructura, și oamenii în general care parcă merită tot ce-i mai rău din partea statului. Asta nu vezi peste tot, dar vezi cu prisosință la noi. Însă din momentul în care a venit pandemia, TOTUL a devenit lipsit de relevanță, totul cu o singură excepție: frica. Până și moartea a devenit lipsită de relevanță, când mor 10 oameni e important, când mor 10.000, 100.000, 1.000.000, 10.000.000, totul devină statistică. Nu spun un lucru nou, evident. Dar noutatea pentru mine a fost asta: prăbușirea tuturor lucrurilor până mai ieri importante și peste toate, spectrul fricii, spectrul groazei bântuind lumea mai ceva decât virusul însuși.
R.Ș.: Îți mai arde de scris literatură?
F.I.: Sunt zile când nu-mi mai arde nici măcar să trăiesc, darămite să mai fac altceva. Dar nu zilele asta vreau să-mi guverneze viața. Așa că, ce fac? Mă subțiez și mă strecor prin fanta dintre lumi. Astfel, ajung în lumea cealaltă, în lumea din spatele ăsteia, cum spuneam în carte. Ce este lumea asta? Este lumea scrisului, este lumea în care mă refugiez. Departe de lumea dezlănțuită, departe și de lumea înlănțuită, cum le place unora să spună azi, e lumea scrisului. Nu e o lume perfectă, nu e o lume fără frustrări, nu e nici măcar o lume pe care s-o poți controla în totalitate. Dar e cea mai bună alternativă, și de fapt singura, pe care o am la lumea asta, din care îți scriu acum aceste cuvinte. E o lume unde nu există întrebări de genul, “e relevant ce fac? Are vreo importanță? Mai contează pentru cineva?” Nu există pentru că tot ce se întâmplă acolo e relevant într-un fel sau altul, pentru că nu mai există nimeni acolo, poate cu excepția propriilor îndoieli, care să-ți spună altceva. Așa că, da, îmi mai arde de scris, fără doar și poate îmi mai arde de scris. Aș spune chiar că nu-mi permit să nu-mi mai ardă de scris.