„Toți suntem personaje literare, contează să ne vadă cine trebuie”. Interviu cu scriitorul Cătălin-Mihai Ștefan

493

Cătălin-Mihai Ştefan (n. 30 nov. 1979, Tecuci) este absolvent al Facultății de Litere, secția română-engleză, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași. A publicat volumele de versuri: Muza avatarului (leacuri pentru obsesii), Princeps Edit, Iaşi, 2005, reeditat sub titlul Muza avatarului, Vinea, București, 2013; Apaosuri, Ideea Europeană, Bucureşti, 2012; 16 culise, Tracus Arte, București, 2013; Probleme sangvinice (alte apaosuri), Charmides, Bistrița, 2015; Arborele de oraș, Casa de pariuri literare, București, 2021.

În 2015 semnează versurile pentru piesa de teatru Muzicanții din Bremen la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, Iași. În 2016 debutează în proză cu povestirea Chestiuni milițienești, inclusă în volumul Cartea copilăriilor, Polirom, Iași. A tradus din engleză Martin L. Kutscher, Copiii erei digitale, Univers, București, 2018, și Jesper Juul, Arta de a spune Nu! cu conștiința împăcată, Univers, București, 2019. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și educator muzeal la Muzeul Național al Literaturii Române, Iași.

Robert Șerban: Ce te-a apropiat de poezie, când și cum s-a petrecut asta?

Cătălin-Mihai Ștefan: Ca să pot vorbi despre apropierea de poezie, trebuie să contextualizez puțin. Toată copilăria mea am fost obsedat de regretata pianistă Mihaela Ursuleasa. Cum primeam câte un număr din Cutezătorii, cum dădeam de ea. Era mai mare decât mine doar cu un an și își găsise drumul, iar eu încă nu știam la ce voi fi bun. Mai târziu aveam să o ascult cu o infinită plăcere. A fost genială, deci nu am invidiat-o degeaba. M-a întristat foarte mult dispariția ei și acest fapt m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva în adâncul meu tot mă mai raportam la ea, deși muncile noastre erau diferite. Dar, ca să revin la acea vârstă, la un moment dat Mihaela Ursuleasa a fost declasată de Alina Domnițeanu, o colegă de-a mea care se transferase de la o altă școală, prin clasa a VI-a, și era poetă. Prima poetă vie cunoscută de mine. Prin intermediul ei am aflat că existau concursuri literare și ea trimitea poezii acolo, unde mai era și premiată. Am avut caietul ei cu poezii în două rânduri. M-am străduit în zadar să înțeleg ce scria, iar lucrul acesta mă scotea din sărite și, bineînțeles, mă obseda. Nu știu ce face acum. Am căutat-o, pe Facebook și nu numai, ca să văd dacă mai scrie sau dacă a debutat, dar nu am reușit să-i dau de urmă. Oricum, dacă ar scrie, aș fi dat până acum de ea prin foști colegi sau aș fi aflat întâmplător. Ceva mai târziu, a venit sora mea acasă cu o plachetă scrisă de un tip numit Cristian Chiscop, debutat cu surle și trâmbițe la Biblioteca ,,Șt. Petică’’ din Tecuci. N-am mai auzit nici despre el nimic. Îmi place să cred că talentul lor a sărit la mine, că el e precum credința în Dumnezeu, nu dispare, călătorește prin lume mutându-se de la unul la altul.

R.Ș.: Pe ce scriitori ai „deschis” ochii?

C.-M.Ș: E o poveste mai lungă. Eu am început să citesc susținut mai târziu decât alții. M-am lăsat greu convins din cauză că percepeam cititul ca pe o chestiune școlară, obligatorie, și cum nu am privit niciodată cu ochi buni autoritatea, iar școala mai mult m-a inhibat decât m-a ajutat, mai ciupeam câte ceva doar când nu se mai putea altfel. Din câte îmi amintesc, primele lecturi au fost din Robert Louis Stevenson — Comoara din insulă, Fenimore Cooper — Corsarul roșu și Karl May — Winnetou, din care am citit, pentru că nu-mi dădea mama voie, cu cartea pitită sub pernă, spunându-mi că e o carte de oameni mari, nu de copii, cum eram eu atunci. Ei, prin clasa a IX-a am prins drag de citit și aproape în același timp s-a declanșat și impulsul scrisului. (Mă mai exersasem eu prin gimnaziu, cu niște depeșiste de prin țară cu care-mi trimiteam scrisori.)

Și, mulțumită surorii mele care, fiind cu doi ani mai mare decât mine, mai precoce pentru vârsta ei de atunci, mai studioasă și foarte insistentă, am deschis ochii în Notre Dame de Paris, Roșu și negru, Madame Bovary și proza fantastică a lui Eliade care m-a contaminat definitiv și din care citesc când nu mai pot de dor și o fac fără exigențe legate de scriitură, pentru că sunt doar în căutarea fantasticului și a încrengăturilor de idei produse de mintea lui. Cărțile aveau să să se ceară una pe alta, iar după ce am început să scriu și l-am cunoscut pe poetul Dionisie Duma, a avut el grijă să mă bage la rotisor. Așa am cunoscut simboliștii francezi, expresioniștii germani, pe Rilke, poeții români clasici (fără de care nu se putea) și pe cei contemporani, de care am rămas atașat și acum: Ioan Es. Pop, Mircea Dinescu, Cristian Popescu, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu și mulți, mulți alții.

R.Ș.: Copilăria e unul dintre centrii cărților tale, ce au o evidentă latură confesivă. Cum faci conexiunile cu vârsta aceea, cum decantezi poezia de și din amintiri? Ce contează?

C.-M.Ș: Da, copilăria e centrul a trei dintre ele: Apaosuri (2012), Probleme sangvinice (2015) și Arborele de oraș (2021). E o trilogie care s-a scris de la sine, nu am proiectat-o ca atare. Cu aceste trei cărți pe tema copilăriei am descoperit că pot scrie pe temă. De fapt, e mult mai complicat de atât, fiindcă apar și familia mea restrânsă, dar și tot neamul meu acolo, apoi colegii de joacă, de școală, chiar și vecinii. De atunci, din 2012, lucrez pe filon și, când îl epuizez, trec la altul, numai că nu o fac neapărat la rând, ci în paralel, adică 16 culise a apărut în 2013 și până să apară Arborele… am început lucrul la alte două cărți — teme diferite, care impun stiluri diferite. Nu știu când le voi termina, pentru că nu-mi dau termen limită. Legat de prima întrebare, când am simțit că va ieși o carte, prima pe această temă, am făcut puțină cercetare, dar în felul meu.

Adică am început să citesc mai multe cărți pentru copii, îndeosebi cele descoperite în copilăria mea, să vizionez piese de teatru pentru copii la Teatrul „Luceafărul” din Iași, plus că am început să-i mai întreb și pe părinții mei detalii legate de noi, pe care nu mi le mai aminteam, iar ei au colaborat exemplar, fără să mă întrebe vreodată de ce vreau să știu ori să-mi zică să nu le pun în cărți. În felul ăsta nu doar că mi-am reactivat unele amintiri și am descoperit și altele rămase în latență, ci mi-au revenit și mirosuri, senzații de tot felul, stări pe care le-am resimțit ca atunci când s-au întâmplat, numai că le-am înțeles prin prisma nostalgiei, care e o mare și misterioasă minune. Am vrut să fie totul cât mai veridic, fără să țin cont de cronologia evenimentelor, și am îndrăznit chiar să mă gândesc la a-mi face un brand din sinceritate. Sigur că mi-am selectat amintirile pentru că nu orice poate fi poetizat, dar cam tot ce am trăit eu și ai mei apare în cele trei cărți. M-a întrebat cineva, mai demult, dacă nu cumva e prea devreme să mă gândesc la copilărie de pe acum (vârsta mea de la momentul discuției) și la modul depresiv. M-a luat pe nepregătite, că nu-mi pusesem problema până atunci. Și nici acum nu știu cu exactitate motivul/motivele, deși cred că printre ele ar putea fi nostalgia fericirii, un mod de a face imposibilă uitarea și plăcerea de a fi descoperit în neamul meu personaje care pot fi literarizate. De fapt, toți suntem personaje literare, contează să ne vadă cine trebuie.

Într-o vreme mă gândeam să fac o antologie din cele trei cărți, pentru care să selectez ce e mai bun, să rescriu unde e cazul și să adaug. Abia aceea ar fi cartea care să le reprezinte. Între timp, m-am mai răzgândit, fiindcă nu prea aș vrea să mai bat monedă pe aceeași temă, plus că mi-am reactivat principiul meu mai vechi de a nu face antologii, principiu care s-a mai înmuiat față de acum câțiva ani, când mi l-am impus. Oricum, dacă ar fi să o scot, cu siguranță s-ar numi 12–21, ca best of-urile din muzică.

R.Ș.: Din ceea ce scrii am dedus că sângele e important în familia ta. Atât cel care face legăturile, cât și cel care s-a scurs.

C.-M.Ș: Da, e foarte importantă linia sângelui pentru că, în urma căutărilor, am reușit să mă înțeleg mai bine și să devin mai atașat de rudele mele în care am deschis ochii, deși, acum, majoritatea sunt dincolo. Poate că tocmai de aceea le-am pus într-un creuzet, ca să mă pot uita la ele și când mă va pândi uitarea, amnezia, damblageala. Că nu se știe niciodată. În privința sângelui scurs, au fost câteva tragedii în familia mea și nu am vrut să le evit tocmai din dorința de a nu crea o mitologie prea idealizată, ci una despre oameni în carne, oase, sânge și sentimente.

R.Ș.: Recent apărutul tău volum, Arborele de oraș, mizează pe narativitate și imersiuni în „vârsta de aur”. Și totuși, cum de moartea e cea care însuflețește, uneori direct, alteori insidios, cartea?

C.-M.Ș: Deoarece mi-am dat seama că moartea e motorul vieții. Nu e un joc de cuvinte. Pur și simplu văd această relație dintre moarte și viață similară cu cea dintre suflet și trup, o interdependență strict necesară. Poate că au mai spus-o și alții înaintea mea, dar cu siguranță eu o fac altfel, mai ales că am înțeles acest aspect cu instrumentele mele.

R.Ș.: Scrii în salturi sau constant? Ai perioade prielnice sau ține doar de inspirație?

C.-M.Ș: Sunt sigur că nu a trecut vreun an până acum fără să nu fi scris nimic. Nu mă las. Știu că acel motor trebuie pus la treabă și am niște trucuri, în acest sens, care funcționează atunci când nu am inspirație. M-am învățat să o chem, să o ademenesc, dar despre acest detaliu am vorbit în alt interviu și nu vreau să mă repet. E interesant când dai interviuri mai rar: reușești să le controlezi mai bine, mai ales că apar și lucruri noi de spus, mai ales ele. Deci am perioade prielnice, în care scriu la inspirație, perioade când creez prilejul ei, dar și perioade când simt nevoia să mă încarc și nu că mă abțin să scriu, dar pur și simplu nu îmi vine nimic și nici să chem inspirația nu simt. După o perioadă ca aceasta, încep să mă gândesc că s-a dus talentul și mă apucă tristețea și jalea, vecine cu depresia. Atunci îmi aduc aminte că deznădejdea e un păcat, îmi fac cruce și mi se luminează mintea. Iar când totul revine la normal cu scrisul, nu mă ajut de alcool. Știu că nu m-ai întrebat, dar ți-am răspuns… Consider că e o mare capcană, la modul că, la început merge, te obișnuiești așa, le asociezi și crezi că doar așa funcționezi. Și o perioadă e bine, e frumos, dar apoi chiriașul pleacă din cauză că nu-i mai place gazda și rămâi cu dependența, începi să scrii mai sumbru, mai pe frecvențe joase și nu mai construiești nimic în cititor. Or, în această ecuație, cititorii sunt cei importanți pentru că ei duc ștafeta sau aleg să o stingă. Nu are rost să dau nume, deja mi-am ridicat în cap pe cine știe câți.

R.Ș.: Poezia e un scop sau un mijloc?

C.-M.Ș: Și una, și alta. Scopul îi e să scoată din mine tot ce am mai bun din călătoria sufletului meu pe această lume și din experiența lui în trupul meu. Cred în reîncarnare. De fapt, și biserica ortodoxă, mama mea, crede, dar nu recunoaște — de aceea nici n-o neagă. Și las poezia să-mi fie și acel mijloc prin care mă eliberez de acumulări de tot felul pentru a lăsa loc altora, și da, ea este cea prin care simt că mișc pe lumea asta rostul meu, fără de care nu știu cum mi-ar fi arătat viața sau cum aș fi înțeles lumea în care locuiesc. Și iată că m-am întors, într-o oarecare măsură, tot la scop.

R.Ș.: Ce scriitori și ce cărți ți-au intrat pe lista de preferințe în ultimul timp?

C.-M.Ș: Îi citesc de câțiva ani pe cei patru italieni considerați vârfurile: Saba, Quasimodo, Montale și Ungaretti, deși de la împământenirea acestei clasificări și până acum au apărut și alții. I-am citit în toate traducerile pe care le-am găsit și consider că pot trece mai departe. Vreau să mă apuc serios de francezi și de germani, pe care-i știu, dar nu i-am citit niciodată în oglindă, prin mai multe variante de traducere. Îl citesc pentru a treia oară, cu o plăcere infinită, pe Gabriele D’Annunzio, cu Focul. Dacă voi scrie proză, o vreau pe de o parte poetică, la fel ca în Focul și în Valurile Virginiei Woolf, și, pe de altă parte, fantastică, cel puțin ca a lui Mircea Eliade și Dan Giosu, dacă nu precum cea scrisă de asiatici. Printre noile mele descoperiri ar mai fi poezia lui Edward Hirsch și cea scrisă de Alice Notley, dar și cele 14 volume din 1001 de nopți, pe care le-am citit pentru prima dată acum, la maturitate, din perspectivă culturală, cu o infinită plăcere.

R.Ș.: Care este poezia cu care ai participa la o antologie mondială de poezie?

C.-M.Ș: Aleg una fără titlu:

***

Într-una din diminețile adolescenței mele m-a trezit un zgomot.

Printre cioburile personajelor și peisajelor visate

i-am zărit pe ai mei pejos, făcând dragoste.

M-am întors pe cealaltă parte a somnului

și de pe celălalt mal i-am făcut un nod pescăresc.

Nu mă interesează nici acum locul din casă în care m-au conceput,

nici luna din an sau în care parte a zilei și nici alte detalii.

Găsesc curiozitatea asta cu totul morbidă.

Așa vreau să-mi aduc aminte de părinții mei: tineri, iubindu-se, tânjind mereu unul după altul. Și dacă tot ar fi să intre într-o antologie mondială, să fie un exemplu frumos pentru toată lumea, un îndemn la toleranță, la o viață trăită în cuplu și la armonie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.