„Tot ce ne oprește să fim ceea ce vrem să fim înseamnă moarte”. Interviu cu scriitorul și muzicianul Ciprian Măceșaru

422

Născut la Câmpina, în data de 7 septembrie 1976, Ciprian Măceșaru este scriitor, ilustrator de carte și muzician. A publicat un număr mare de volume, dintre care amintim: Infrapaginal. Jurnal 2000–2018; Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar; Trei sute de ceaușești liliputani (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu); Și se făcu întuneric (povestiri); Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (microroman); Portbagaj (microroman)… Este prezent în antologiile: Cele mai frumoase poeme din 2010 și Cele mai frumoase poeme din 2011; Blue Max Review (Irlanda); 1312 sirene. Proză românească din deceniul doi; #Rezist! Poezia ș.a. A fost tradus cu poeme și proză în italiană, cehă, ebraică, idiș, engleză și bulgară. A câștigat Premiul „Tânărul scriitor al anului 2013” pentru roman în manuscris, acordat de Filiala București Proză a USR; Diploma de Excelență pentru Jurnalism European, acordată de EUROLINK — House of Europe, 2010; Premiul ScurTiuk! 2014, acordat de revista Tiuk! pentru romanul Portbagaj; Premiul pentru proză — Zilele Rebreanu 2016.

Robert Șerban: Văd — pe viu sau pe facebook —, nu de puține ori, artiști furioși pe ei înșiși. Se privesc pe sine ca pe niște inamici. Hai să dau un citat: „Nu cred în Măceşaru,/ El nu există,/ El n-a creat nimic,/ l-am născocit doar pentru că/ mi-e frică de moarte”. Când și de ce e Ciprian Măceșaru furios pe scriitorul Ciprian Măceșaru? Ce e moartea?

Ciprian Măceșaru: Ei, dragă Robert, știi bine că așa sunt artiștii, niște plângăcioși. Au ei, săracii, și dreptate, dar le și place să se vaiete. Habar n-am cine e Măceșaru, dar i-aș spune să-și bage mințile-n cap. Furia lui este, probabil, furia celui care doar nemulțumit poate progresa. Născocind un Măceșaru scriitor se iluzionează că luptă cu moartea. O copilărie, evident, dar așa sunt artiștii, niște copii. Moartea nu e un singur lucru. Tot ce ne diminuează, tot ce ne oprește să fim ceea ce vrem să fim înseamnă moarte. Și nu doar asta. Ar trebui, pentru a nu mă mai teme de moarte, să accept viața, dar, vorba lui Stanisław Jerzy Lec, „e periculos să trăiești. Cine trăiește, moare”.

R.Ș.: Ce înseamnă să fii un scriitor ratat? Dar unul împlinit?

C.M.: Putem să facem pe profunzii și să spunem: toți scriitorii sunt ratați; dar atunci aș spune: da, dar unii sunt mai ratați decât alții, ba unii sunt chiar infinit mai ratați decât alții. Depinde ce așteptări ai de la scris. Eu, unul, scriu pentru că nu pot să nu scriu, deci aș spune, fără să fiu ipocrit, că scriu în primul rând pentru mine. Mă simt împlinit atunci când scriu ceva care mă mulțumește, care mă emoționează, care mă bucură. Dacă primesc și aprecierea cititorilor, cu atât mai bine.

R.Ș.: Faci parte dintre oamenii care nu doar că țin jurnal, dar îl și publică. Infrapaginal, apărut recent la editura Cartex, conține însemnări din perioada 2000–2018. Ce ai publicat din întâmplările acestei perioade se vede în carte. Ce nu se vede din acest jurnal, care bănuiesc e mult mai voluminos decât cartea?

C.M.: Da, am îndrăznit să public jurnal. La noi aproape toată lumea e scandalizată de tupeul celor care-și publică jurnalul. De ce? Pentru că jurnalul nu e luat în serios. E văzut doar ca o anexă la opera proriu-zisă, ceva care ar trebui să apară postum. Nu mai spun că unii văd în jurnal o adunătură de bârfe, de banalități etc. Deși sunt atâtea exemple care îi contrazic, ei o țin langa cu părerea lor, ca niște babe indignate că nu ești suficient de ortodox.

Într-adevăr, Infrapaginal conține o selecție. M-a interesat să se vadă cât mai limpede anumite fire care străbat cartea. Sunt câteva teme care tot revin, care sunt continuate. Jurnalul are și o ușoară tentă romanescă, cititorii atenți vor observa acest lucru. Unele fragmente au rămas pe dinafară pentru că nu sunt suficient de bine scrise, altele pentru că sunt neinteresante, altele, foarte puține, pentru că nu am vrut să fiu indiscret etc. Îmi pare rău că a trebuit să renunț la fragmente în care vorbeam despre scriitori care-mi plac sau despre întâmplări care-mi sunt dragi, dar nu poți face o astfel de carte înmuindu-te. Dacă acele fragmente nu au servit construcției pe care am gândit-o sau nu au corespuns din punct de vedere estetic, am fost nevoit să le elimin.

R.Ș.: „După cozi la urne, cozi la standuri. Aș spune că avem toate motivele să ne încredem în viitor” — asta ai scris în timpul târgului de carte Bookfest 2019. Chiar așa? Chiar crezi în viitorul cărții și al lecturii?

C.M.: Te înșeli, nu am scris asta. E o postare în care am fost tag-uit, acesta e motivul pentru care apare pe pagina mea. Iar prietenul care a scris-o e și el bărbos, poate de asta ne-ai încurcat. Cum să fiu atât de optimist?! Suntem vai de noi. Am fost de curând la Arad, la un târg de carte, și nu pot să-ți spun ce tristețe m-a încercat văzând lipsa de interes pe care arădenii au arătat-o față de un asemenea eveniment. Târgul nu a fost nici bine organizat, nici bine promovat, dar asta nu poate scuza decât în mică măsură dezinteresul localnicilor. Dacă într-un oraș ca Arad întâlnim o asemenea apatie, ce putem aștepta de la localitățile mai mici? Suntem pe ultimul loc în UE la numărul de cititori raportat la populația țării, ăsta e crudul adevăr, nu suntem nici pe departe atât de deștepți pe cât ne credem, ba suntem, vorba lui Tony Judt, „la fundul grămezii”.

R.Ș.: În lumea literară ești ca un pește în apă: ai o mulțime de prieteni, știi ce se întâmplă important sau mai puțin important, participi la acțiuni literare, moderezi evenimente, scrii despre ele etc. Și, totuși, uneori îți citesc reacții care sugerează că în această lume lucrurile nu sunt chiar ca-n poveștile cu zâne. Ce are rău alcătuit lumea literară românească? De ce nu are priză scriitorul român la cititor (nu punem la socoteală cele foarte puțin cazuri fericite)?

C.M.: Nu e prima oară când mă lovesc de această percepție. Nici vorbă să mă mișc atât de bine în lumea literară, pe care aș compara-o mai degrabă cu o junglă. Cât de bine mă mișc poate oricine afla citind Infrapaginal.

Literatura română are, printre altele, nevoie de redactori mult mai pricepuți și mai exigenți. Sunt convins că aș fi publicat cărți mai bune dacă găurile sitei ar fi fost mai mici. Un șut în fund, un pas înainte, nu? Un redactor care să scoată untul din tine te poate ajuta să progresezi. Literatura noastră nu are cum progresa în mediul acesta călduț, în care aproape oricine poate publica. Avem apoi tot felul de rețele prin care se face o promovare nejustificată, sunt lăudate cărți care ulterior nu conving cititorii. Dar marea problemă rămâne numărul mic de oameni care citesc. Discuția asta a tot fost purtată, dar soluții nu prea s-au găsit. Ce facem, de exemplu, cu mediul rural. Cum duci cu adevărat cartea acolo. Nici la oraș nu stau grozav lucrurile, dar în mediul rural situația e dramatică. Când numărul de cititori din România abia-abia ajunge la un milion și jumătate, cât de mare ar putea fi succesul scriitorului român?! Un milion și jumătate de cititori, dar cât de mult citesc aceștia e deja o altă chestiune. La noi, o carte vândută în trei-patru mii de exemplare reprezintă un caz fericit, îi punem eticheta de bestseller și mimăm că am avea o piață de carte serioasă. Spune-i unui occidental că o carte vândută în trei-patru mii de exemplare e numită bestseller și o să râdă de tine.

R.Ș.: Ai fost baterist în câteva trupe. Mai faci muzică, mai cânți?

C.M.: Am cântat în mai multe formații, dar Hotel Fetish și Toulouse Lautrec au fost cele mai importante. Acum, împreună cu chitaristul și vocalistul Alex Catrina, cu care am cântat în Hotel Fetish, și cu basistul Mihai Magdici, lucrez la un album. Nu știu dacă vom apărea live. Rămâne de văzut. Judecând după cele cinci melodii pe care le avem până în prezent, aș spune că va fi un album reușit.

R.Ș.: Știu că preferințele în materie de literatură sunt schimbătoare, fiindcă încontinuu apar cărți extraordinare. Iar tu ești un cititor aprig, conectat la noutăți. Recomandă, te rog, opt cărți (indiferent de gen) care au apărut după 2010 și care crezi că merită citite.

C.M.: Greu, foarte greu să aleg doar opt cărți (de ce opt și nu șapte sau nouă?!). Să-ncerc, totuși. Deși sunt tentat să fac o listă în care să includ și cărți care în străinătate au fost publicate înainte de 2010, dar care în traducere românească au apărut după anul în cauză, precum excepționalele Gulagul (Anne Applebaum), Stoner (John Williams), 1979 și Imperium (Christian Kracht), Obosit de viață, obosit de moarte (Mo Yan), Casă de zi, casă de noapte (Olga Tokarczuk)…, voi respecta cu strictețe criteriul stabilit de tine. Așadar… Civilizația spectacolului (Mario Vargas Llosa), Vremuri second-hand (Svetlana Aleksievici), Solenoid (Mircea Cărtărescu), O cale îngustă spre nordul îndepărtat (Richard Flanagan), Sensul existenței umane și Originile creativității umane (Edward O. Wilson), Cox sau mersul timpului (Christoph Ransmayr), Până la căderea nopții (Michael Cunningham)… La naiba, deja sunt opt!

R.Ș.: Mulțumesc! Pentru că ai răspuns prompt, ești invitat să participi, ca autor, cu un poem, la o antologie a poeziei universale. Care este poemul pe care îl alegi?

C.M.: OK, să ne jucăm. Voi alege un poem dintr-o carte aflată în lucru.

Fiecare om e o șină de tren

îngropată-n pământ peste care,

cuminți, trec cârtițe iluminate,

fiecare om e o notă de plată

pentru o familie mai mult sau

mai puțin adevărată, fiecare om

e un sac adormit peste care armăsarii

unor războinici trec lent, apăsat, fiecare

om e o piatră zburând printr-un geam.

Așa mi-a vorbit femeia cu sânii enormi

și brațele retezate, femeia cu un craniu

de rinocer plutind la câțiva metri

deasupra ei, femeia din ale cărei vene

deschise curge noaptea cea grea ca

melasa, bezna cu urme de viață în ea.

 

LĂSAȚI UN MESAJ