„Polonia, Ungaria, România și o parte din guvernul Italiei vor să distrugă proiectul european!”, avertizează comisarul european pentru buget, Günther Oettinger. Ca urmare, Uniunea Europeană a demarat procedura de sancționare a Poloniei pentru gravele încălcări ale statului de drept și ale independenței justiției. Parlamentul european tocmai a votat sesizarea Consiliului în cazul Ungariei, pentru un rechizitoriu cu 12 aspecte de drept încălcate de guvernul de la Budapesta. În octombrie va fi rândul României să dea socoteală și să i se scadă nota la purtare pentru o listă cel puțin la fel de lungă de nereguli. Iar toate problemele puse în discuție sunt, fără îndoială, reale.

Cum e cu putință ca state care au aderat la clubul european cu bucurie și multe speranțe să ajungă în acest punct? Este suficientă activarea deja celebrului articol 7 din Tratatul Uniunii Europene pentru a determina remedierea disfuncților? Care va fi nota de plată pentru cetățenii europeni rezidenți ai acestor state și cât va fi devizul în dreptul liderilor lor? Plătim pentru că, acasă, am votat pe cine nu trebuia? Cine decide „cine trebuie” votat? Plătesc cei care s-au opus pentru că au fost prea puțini să întoarcă rezultatul votului?

Și dacă procedura aceasta nu se va (mai) dovedi eficientă? Naționalismul emergent în Europa Centrală și de Est va fi responsabil? Este el inexistent în „Vest”? Sau ineficient acolo și foarte activ în „Est”? Parcă ne învârtim în gol!

Europa valorilor

Rod al eforturilor a generații întregi de intelectuali europeni, construcția Uniunii are la bază o serie de valori înscrise în art. 2 al Tratatului și presupuse a constitui punctul de inflexiune între un trecut conflictual și pax europeana. Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, domnia legii și respectul pentru drepturile omului sunt enumerate în sus-numitul articol. Și este greu de contestat nevoia ca toți oamenii să se bucure de exercițiul acestora! Aici, însă, intervine virusul care a bruiat tot timpul comunicarea între societățile europene (occidentale) și „restul lumii”, anume prezumția că, dacă efectul este dezirabil, toate societățile au de parcurs aceeași rută pentru a ajunge la întâlnire. Entuziasmați de rezultat, pierdem din vedere drumul, poteca, harta și dăm întâlnire altora fără să cercetăm dacă nu cumva au o agendă diferită. Sau dacă nu cumva au ajuns într-o postură în care Binele are o altă semnificație pentru ei și se simt comfortabil acolo.

Desigur, nu în acești termeni trebuie analizată situația membrilor Uniunii! Odată semnat Tratatul de aderare, fiecare și-a asumat obligații și a aderat la o sumă de valori. Doar că ceea ce vedem azi la mesele comune arată mai curând a „asemănări de familie”, cum le-ar fi spus Ludwig Wittgenstein. În esență, teza lui sublinia faptul că nici măcar într-o familie propriu-zisă nu putem identifica aceleași trăsături în aceeași proporție la toți membrii: unii au în comun câteva aspecte, alții, altele, fiecare are asemănări și deosebiri cu/față de rude. Și aici ar fi de început un diagnostic matur al Uniunii Europene! Nevoia, bucuria, nerăbdarea de a reface familia europeană după deceniile de război rece ne-au determinat să ignorăm deosebirile și să omagiem „rădăcinile noastre comune” (B. Geremek). Timpul a trecut, și acum, „la rece”, vedem realitatea și pedepsim, acuzăm, lovim. Nu doar Polonia, Ungaria, probabil și România, și Italia! Fiecare plătește pentru graba, ignoranța și superficialitatea momentului 1990. Pentru că resurgența naționalismului radical este un ordin de plată adresat fiecărui actor din Uniunea Europeană!

În recentul Raport privitor la Starea Uniunii, prezentat de către Jean-Claude Juncker în plenul de la Strasbourg, în 12 septembrie, se enumeră realizările mandatului acestei Comisii și proiectele pe termen lung pe care Uniunea ar trebui să le îmbrățișeze. Eșecurile sunt punctate în treacăt, iar analiza lor lipsește cu desăvârșire! Avem astfel libertatea de a formula propria variantă!

Raportul vorbește despre numere — locuri de muncă, creștere economică, fonduri de investiții, parteneriate comerciale, procente din economia mondială, număr de sateliți lansați pe orbită. Oamenii, traumele, crizele profunde de identitate nu au loc în discursul președintelui Comisiei! Aspectele calitative, (lipsa) dialogului, piedicile (reale sau subiective), „starea uniunii” în sensul de câtă uniune în Uniune… nu au fost considerate demne de bilanț. În ciuda recordurilor electorale depășite de către partidele anti-sistem și, mai ales, naționaliste, sceptice, dacă nu anti-europene, existența lor a beneficiat doar de o frază în lista „de rezolvat” în viitorul imediat, spre a nu prejudicia alegerile viitoare. Dar identitatea este o problemă culturală, socială, dacă nu chiar ontologică! Și, în această ordine, numerele au sens dacă subiectul există așa cum este el definit, nu doar în imaginar și în rapoarte oficiale. Uniunea trebuie să existe spre a conta numerele!

Comunități imaginate

În urmă cu mai multe decenii, când Europa era încă divizată de ziduri ideologice, Benedict Anderson definea (1983) națiunea drept o comunitate imaginată. „Este imaginată pentru că nici membrii celei mai mici națiuni nu îi vor cunoaște niciodată  pe cei mai mulți din compatrioții lor (…), totuși, în mintea fiecăruia, trăiește imaginea comuniunii lor.” Aceste națiuni sunt limitate numeric și suverane în numele și în baza unui ideal identitar general asumat.

Recent, întrebat cu privire la „votul împotriva Ungariei”, președintele polonez Andrzej Duda a oferit o poziție tranșantă: „Europa ne-a lăsat în voia sorții în 1945… Sper ca la încheierea mandatului actualei Comisii, oamenii să aibă convingerea că guvernanții se gândesc la cetățeni, și nu la o comunitate imaginară, din care pentru noi nu rezultă mai nimic”. Taxat imediat drept „cel mai antipolonez președinte” al țării, A. Duda a readus în discuție argumentele lui Anderson. Am spune astfel — cât (mai) avem în comun și cât ideal, susține, de fapt, Uniunea Europeană?

Este ușor să amendezi, mai ales atunci când faptele materiale chiar oferă argumente în acest sens. Dar discutarea oportunității amenzii se impune nu împotriva ordinii de drept, ci în căutarea cauzelor reale ale încălcărilor flagrante. Dan Dalton, conservator britanic, sublinia evidența: „dacă au fost încălcate tratatele Uniunii Europene de către un stat membru, Comisia trebuie să sesizeze Curtea de Justiție!”. Nu s-a procedat astfel, ci a fost preferat spectacolul politic al incriminării în Parlament, chiar dacă această instituție nu are cuvântul final. Alegătorii, însă, au nevoie de simbolistica spectacolului și atunci, Curtea de Justiție nu e suficient de utilă…

Probabil că aspectul cel mai dramatic al situației ne trimite înapoi la Anderson. Ce și-a imaginat „Vestul” în anii ’90, când a decis integrarea „Estului”? Și care a fost „Europa” în care se integra/întorcea „Estul”? Nu cumva, dincolo de retorica și jocurile pre-electorale la care asistăm, ne aflăm în plină criză semantică, în sensul că acum, mai pregnant decât oricând, diferențele de conținut își cer nota de plată? Nu vom specula asupra a ceea ce credea/crede Occidentul despre „fostele țări comuniste din Est”, dar ne alăturăm observației lui Edgar Morin (și el, occidental, dar deschis înțelegerii realității, nu postulării uneia conforme cu scenariul personal). Încă din 1990 sublinia următoarele: „trebuie să fi fost privat de Europa pentru a resimți puternic identitatea europeană!”. La această privațiune se adaugă, în mod natural, tranziția de la privare la…? La dobândire? La integrare? La regăsire? Europa descoperită era departe de Europa care a hrănit speranța și energia eliberatoare din 1989. Așa cum instituțiile au nevoie de o perioadă de tranziție, în egală măsură, dacă nu mai mult, indivizii au nevoie „să ardă etapele” și, treptat, să simtă efectele benefice ale parcursului.

Senzația acestui șir de pedepse, dincolo de relevanța lor factuală și juridică, senzația este că Europa nu a știut și nu a avut răbdare să susțină tranziția prin acumularea de elemente valorice, motivaționale, prin interdependență și construcție armonizată. Chiar acum, vorbind despre Uniune, președintele Juncker motiva atenția pentru Balcanii de Vest pentru „că, altfel, vecinătatea noastră va fi organizată de alții!”. Nimic despre oameni, despre instituții, despre dificilul drum al tranziției. Sau despre „valori comune”! Nicidecum despre traumele post-conflict sau, laolaltă cu Europa Centrală, traumele post-războiul rece. Ca și când „omul unidimensional” (Marcuse) ar trece peste noapte, dar cu entuziasm, dintr-un regim în altul. Nu, nu trece domnule Juncker! Îl regăsim voios la cârma guvernelor, a instituțiilor, tranzițiilor indefinite, în oameni de afaceri, în economii anti-piață, în universități și ONG-uri. Îl aflăm în media și în orice poziție în care poate bloca schimbarea — eternul Farfuridi care susține schimbarea fără a se revizui ceva!

 Ora Europei

Spunea domnul Juncker că a sosit „ora Europei suverane!” Declarația e minunată în continuarea șirului de teorii și manuale despre Europa. O istorie întreagă de simulări și analize docte, de conferințe și de specialiști. Dar ce anume înțelegem din această „Europă suverană” dă fiori. Dacă ne gândim la o centralizare de tip statal, cu siguranță ignorăm efectele posibile ale naționalismului în floare pe tot continentul. Dacă folosim concepte central-europene, ar putea fi o alăturare de confederații sau, la limită, o revenire la statul național suveran. Și, astfel, parcursul de armonizare Est-Vest fiind incomplet, pornim cu obiective opuse, contradictorii.

În această Europă, valorile comune trebuie să primeze. Și dacă am irosit 30 de ani fără a le fi (re)definit? Europa trebuie reformată — declamă toți politicienii. În ce sens? În numele cărui proiect (comun)? Nu cumva trăim riscul ca seria de pedepse aplicate unui număr de țări să fie „tradusă” mai curând ca motiv de separare, de negare decât ca un nou început? În numele valorilor încălcate, trei țări sunt supuse unor măsuri punitive. Măsurile sunt diferite în cazul celor trei, deși încălcările sunt aproape identice. Deja procedura a jucat feste! Conform art. 354 din Tratat, un raport e adoptat în Parlamentul European dacă a întrunit 376 voturi și un număr de 2/3 din voturile valabil exprimate. Câtă vreme sunt ignorate cele 48 de abțineri valabil exprimate, aritmetica pare diferită pentru Uniune și pentru statul în cauză. Ungaria va ataca la Curtea de Justiție adoptarea raportului împotriva sa, tocmai prin prisma aritmeticii deficitare. Dar care mai e legitimitatea cu care instituțiile europene protejează valorile „comune”? Și care ar fi sensul Europei suverane?

Nepotrivirea de caracter

Nepotrivirea de caracter reprezintă de cele mai multe ori „scuza” decentă a unui divorț iminent. Mutatis mutandis, politizarea unor dosare care ar fi de competența justiției reprezintă o încălcare a jurămintelor de căsătorie atât în Polonia cât și la Budapesta sau București. La Bruxelles, nu? A spune — împreună cu J. Claude Juncker — că avem nevoie de migranți buni profesioniști, câtă vreme șomajul — o recunoaște același președinte european —, șomajul europenilor este încă la cote foarte mari, oare nu este o ușă în calea tinerilor europeni, est-europenilor, a celor pe care domnia sa i-ar înlocui bucuros cu migranți? Oare cifrele sunt mai relevante decât traumele doar pentru că intră în statistici? Libertatea presei este mai afectată în „Est” decât în Malta, sau cineva are nevoie de invocarea nepotrivirii de caracter? Fie pentru a motiva rezultatele alegerilor viitoare, fie pentru a exclude și a declara suveranitatea deplin realizată la final de mandat? Am stat alături cu toții, dar nu am dialogat, și acum, în fața furtunii, nu mai găsim cuvintele spre a decide cum să ne protejăm!

Iar furtuna are chipul migranților, al ascensiunii Chinei și al grimaselor președintelui Trump…