În „Limite”, revistă esenţială a exilului, Ioan Petru Culianu va scrie pe larg, cu entuziasm, despre Mircea Ciobanu. „Un lucru care nu s-a spus despre Mircea Ciobanu, scriitor abia trecut de patruzeci de ani, dar care are deja în urmă o activitate prodigioasă, este că e un scriitor protestant. Este un homo religiosus prin excelenţă. Pentru mulţi, apartenenţa religioasă nu mai e definitorie; dar M. Ciobanu, ca Faulkner, de pildă, are drept carte de căpătâi Biblia… Orice mesaj al său se situează fie în prelungirea unei istorii, fie a unei meditaţii biblice. Interogaţia sa fundamentală este ce se întâmplă atunci când de la prezenţa efectivă a lui Cristos se trece la organizarea comunitară paulină.”

Ioan Petru Culianu, putem deduce, este foarte apropiat de Mircea Ciobanu. S-a apropiat de el în anii săi de la Bucureşti — şi Mircea Ciobanu era un ieşean strămutat în capitală — şi i-a citit manuscrise importante. Pagini care poate că au apărut. Poate că nu. Să scriem că în comentariile făcute operei lui Mircea Ciobanu, ale lui Mihai Ursachi sau ale lui Dan Laurenţiu, Ioan Petru Culianu practică o critică de identificare. Poezia este un exerciţiu spiritual, literatura marilor poeţi deschide un acces către profunzimile fiinţei. Aşa că în paginile pe care Ioan Petru Culianu le tipăreşte despre scriitorii români — apropiaţii săi — în Italia, în Franţa sau în Statele Unite putem descoperi încercări de a recupera un „acasă” posibil. „Centrul interogaţiei existenţiale a lui M. Ciobanu este Iov… Pare că, identificându-se cu Iov, personajul care se întreabă implicit asupra sensului existenţei, şi dacă acest sens se iluminează doar în persectiva unei „mărturii” superioare, nu poate da un răsuns negativ.

Însemnările de pe Cartea lui Iov — textul care supradimensionează întreaga operă a lui Mircea Ciobanu — încep aşa: „I. Cine a gândit istoria lui Iov trebuie să fi trecut în dese rânduri pe lângă ruinele caselor şi întăriturilor de odinioară, să se fi rătăcit cu privirea peste rămăşiţele de piatră şi var în căutarea dovezilor de putere, de bogăţie, de faimă: trebuie să-şi fi întins, în apropierea lor, cortul — şi noaptea, treaz, în aşteptarea zadarnică a somnului, să fi aşteptat foşnetul prin nisipuri ale vietăţilor stârnite de viziunile lor de cine ştie ce abia simţită tresărire a pământului…” Mircea Ciobanu, La capătul puterilor, Însemnări pe Cartea lui Iov. Am citat din volumul apărut la editura Vitruviu în 1997). Scrie Ioan Petru Culianu în citatul articol:

„Iov suferă din voinţa lui Dumnezeu. Este pentru întâia oară când un om este lovit… din pricină că a fost găsit într-o stare de neprihănire. Pentru întâia oară când un om este ales dintre oameni pentru a prefigura posibilitatea suferinţei în absenţa cauzelor care duc la suferinţă — dar, mai înainte de orice: posibilitatea neprihănirii într-un trup de om, cum într-un astfel de trup avea să vieţuiască şi să moară Fiul lui Dumnezeu”. Şi iarăşi, cu o voce care descifrează procesul de creaţie din intimitatea lui:

„Puţin se ştie (s.n., C.U.) iarăşi că M. Ciobanu este specialist în literatură rusă; paginile sale despre Gogol, pe care am avut bucuria să le citesc în manuscris (dar e probabil că de atunci au fost tipărite) sunt una dintre interpretările cele mai subtile ale scriitorului. Iar M. Ciobanu e legat de Gogol cel din Suflete moarte prin acelaşi sens al contingentului. Nu e greu de descifrat în romanele lui Ciobanu o urmă de umor gogolian şi acelaşi simţ al farsei ridicate la potenţă cosmică”.

Şi, mai departe:

„O personalitate puternică, complexă şi fecundă, Ciobanu este şi creator de şcoală, atât în roman, cât şi în poezie. După exact un deceniu de activitate, Ciobanu, de o rară intransigenţă etică, a reuşit să se realizeze şi să creeze ca şi în condiţii de libertate.

Rămâne un exemplu, un om şi un prieten uimitor”.

Sunt excepţionale paginile lui Ioan Petru Culianu despre primele romane ale lui Mircea Ciobanu. Oare, sub semnul mărturisitei admiraţii, va fi scris şi despre Istorii? Fiindcă ultimul ciclu romanesc al lui Mircea Ciobanu propune alte întâlniri — alte dialoguri — cu „Casa Culianu”. Scriam alătdată că, în Istorii, Mircea Ciobanu va stărui, cu o insistenţă dezarmantă, asupra condiţiei economice a personajelor sale. Pasiunea pentru bani aparţine, însă, unui timp agonic. Importantă este îndeletnicirea, şi cei care nu şi-au pierdut cu totul autenticitatea au o îndeletnicire. Cei care nu sunt cu totul alienaţi practică o îndeletncire. Profesiunile au justificarea lor adâncă: a practica o meserie înseamnă a te exprima cu adevărat, a fiinţa în numele unei adecvări reale. Pentru a aparţine unei clase, trebuie să trăieşti fenomenul declasării. Decisivă e dependenţa de antecedente.

Ce înseamnă „a depinde de antecedente”?

Casa Mavrichi aparţine în egală măsură structurilor arhaice străvechi: ea ţine de un timp al dispreţului. Protecţia pe care o oferă este aceea a „cetăţilor de refugiu” despre care scria, într-una dintre epistolele sale, Mircea Ciobanu. Văzută de la ferestrele ei, lumea nu-i altceva decât o vale a plângerii. Casa Mavrichi este locul în care tânărul ia cunoştinţă de dimensiunea infernală a lumii

„În casa domnului Mavrichi, Gheorghe Palada minţise pentru întâia oară fără scop, nefăcând altceva decât să slujească — uluit şi fără să-şi poată pune frâu limbii — voinţa tiranică a vorbelor (s.n., C.U.), libera lor nevoie de a-l absorbi în altă realitate.”

Voinţa tiranică a vorbelor caracterizează primul roman al scriitorului, Martorii. Ar fi vorba de descoperirea forţei necorupte a cuvintelor. În casa Mavrichi se regăseşte alcătuirea vechilor case. Casa Mavrichi se va arăta tânărului ca un paradis devastat. Constructorul de case, Marele Palada, îşi va trăi perioada formării în Casa Mavrichi, primul loc care îi descoperă imaginile întregului, ale întregului, ale creşterii şi descreşterii Casa Mavrichi traduce nevoia retragerii într-un spaţiu protector — către zonele originare. Cărţile sacre au scris ce se cuvenea scris, paginile celui care scrie, aici, acum, nu aparţin decât grefierului care caută, prin scrisul lui, drumul pierdut. Şi numeşte — poate numi? — spaţiile de pasaj. Ce va fi reţinut Ioan Petru Culianu din întâlnirile cu ieşenii migratori Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi?