Timișoreanul care se îndreaptă cu „groază” către casă. Concluziile amare despre felul în care a ajuns să arate Timișoara

330

Sunt la 1.300 de km de Timișoara, cu câteva zile înainte de revenirea în orașul pe care cu greu îl mai pot numi „al meu”.

Am închiriat o casă într-o localitate care are mai puțin de două sute de locuitori, iar dacă stau să citesc pe terasă aud/văd trecând mai mulți mistreți, decât mașini. E un mic colț de rai, un loc care merită povestit, dar nu despre el este vorba aici. Și nu frumusețea, liniștea și curățenia care mă înconjoară sunt cauzele pentru care, poate pentru prima dată în viață, nu mă bucur să merg „acasă”, deși îmi e dor, după mai mult de două săptămâni de vacanță de munca mea în cabinet, de sport, de oamenii faini cu care mă antrenez aproape în fiecare seara samd, de evenimentele din oraș. De fapt, nu doar că am pierdut bucuria revenirii în oraș (pe care o aveam inclusiv când intram în gara imundă, după vacanțe studențești de poveste), dar, pentru prima dată, imi e groazä să mă întorc în Timișoara.

Motivul e simplu: orașul meu nu doar că se degradează īn mod sistematic, în termeni de curățenie, iluminat stradal, întreținere spații verzi samd, dar în ultimul timp este de-a dreptul mutilat de un primar obsedat de încurajarea traficului auto, de un primar care nu înțelege ce înseamnă mobilitate urbană, poluare, reziliență urbană samd.

Pe scurt, am fost martor în copilărie la răul făcut acestui oraș de către comuniști. La dărâmarea caselor, înlocuirea lor cu blocuri, la chiriași de multe ori murdari, ignoranți, aduși în clădiri istorice lăsate să se degradeze. Ca tânăr, am prins präduirea orașului de o gașcă de apropiați ai primăriei, prin pseudoretrocedări, manevră care a fost ingenios mascată prin praful în ochi cu „castelele țigănești”, care de fapt sunt doar vârful iceberg-ului. Acum, la maturitate, trăiesc încă o agresiune asupra orașului, prin încălcarea dreptului la sănătate, respectiv a dreptului la oraș, drepturi ale noastre, ale plătitorilor de taxe.

Tăierile de copaci, restrângerea spațiilor verzi, atragerea traficului auto în zona centrală, desființarea unui număr mare de treceri de pietoni și descurajarea utilizarii de biciclete, trotinete samd, neglijarea transportului în comun, ochii închiși la parcări ilegale și exigența drastică față de bicicliști sunt dovezi palpabile ale ideii de mai sus.

Pentru primarul nostru (re)trăim epoca automobilului. La asta mă gândeam când mergeam prin zona centrală a Veronei, pe un bulevard pe care, din 10 în 10 pași, erau copaci groși ce dădeau o umbră generoasă, sau când vedeam în piețele diverselor orașe copaci mari, mai mari decât cei pe care i-am pierdut noi la deșertificarea Pieței Libertății. Sau de fiecare dată când las mașina într-o parcare ok la marginea unui oraș, când văd semnele de parcare (doar) pe termen scurt în zonele centrale.

Dar problema mea cea mai mare nu e legată de faptul că domnul primar se comportă cu orașul (fost al parcurilor) ca un fiu bun care prinde un pic de cheag la oraș, și care se grăbește să betoneze curtea părintească de la țară. Nici că primul om al bisericii ortodoxe din județul Timiș se entuziasmează în fața faptului că același primar, în loc să apeleze la specialiști, apelează la sondaje pe facebook și se dă jos din mașina să „măsoare cu palma” cât să mai taie din spațiul verde pentru a încuraja sedentarismul și poluarea, la care suntem deja campionii UE.

Problema e că se pare că nu există dorința sau mecanisme de oprire a acestui atac la sănătatea orașului. Nu există masa critică (oamenii sunt prea ocupați să aprindă luminițe la mall, asta e mai important decât faptul că orașul e în intuneric pe zone mari), asociațiile profesionale nu par să aibe un cuvânt de spus, sau vocea lor, ca în general a societății civile în probleme de mediu, nu se prea aude, și nici presa nu vrea, sau în orice caz nu reușește să miște ceva.

În zona eticii circula o întrebare: dacă ai putea să călătorești în timp, l-ai ucide pe Hitler aflat la vârsta copilariei? Ar fi o acțiune etică? Răspunsul este, evident, nu. Pentru că, din pacate, Hitler nu a fost un accident, a fost un om (sub)mediocru care a reprezentat atât un grup de oameni setoși de putere, cât și o masă imensă de oameni disciplinați, dar care nu gândeau critic, și care și-au suprimat latura morală. Moartea lui Hitler nu ar fi împiedicat holocaustul, s-ar fi găsit un alt narcisic care să preia rolul din fruntea mașinăriei naziste. Și, da, nici un dictator nu rezistă fără sprijinul popular. Când acest sprijin dispare, dictatura pică.

Evident, intenția mea NU este să fac o paralelă între domnul primar Robu și Adolf Hitler. Dar în mod cert fac o paralelă între lipsa de reacție, gândire critică, interes pentru propria sănătate, sau cea e familiei, a celor care susțin, fie prin pasivitate, fie explicit, ce se întâmplă în aceste zile în/cu ceea ce a fost „orașul nostru”, pe de o parte, și lipsa de reacție a celor care au trăit în nazism, comunism, samd, pe de alta. Cu mențiunea că cei de atunci, care au trăit în vremuri de dictatură autentică, aveau scuza fricii, eventual pe cea a lipsei de informație. Noi ce scuză avem?
MIRCEA DRAGU, psiholog

LĂSAȚI UN MESAJ