Timișoara străzilor dispărute

189

Era seară, iar caldura cu iz de tropice, nu neapărat vesele, vorba unui franțuz cu școala la zi, antropolog de profesie, începea să se evapore, spre binefacerea tuturor.

Imediat după ce am ieșit din mașină, mă pomenesc că cineva mă privește rugător și se apropie, cu mers bătrânesc, de mine. Omul e chiar în vârstă, un bărbat care bate spre optzeci de ani, îmbrăcat vetust, dar purtând haine curate și îngrijite. Suntem în buricul târgului, nu departe de catedrală, și-mi dau seama că bărbatul de lângă mine are dificultăți în a găsi o adresă, pe cineva la care ar urma să tragă peste noapte.

„Știți, eu nu am mai fost de un car de ani prin Timișoara, acum locuiesc lângă Făget și am venit să-mi întâlnesc fratele, care e chiar mai în vârstă decât mine și locuiește, amărâtul, singur, după ce copiii i-au plecat prin Europa. Nevastă nu mai are, a murit de mult, probabil de inimă rea, pentru că niciunul dintre cei trei copii nu a mai binevoit să-i mai caute, după plecarea lor din țară. Iar eu vreau să-l mai întâlnesc măcar o dată, înainte de a ne sfârși, amândoi, drumul pe acest pământ.”

Mișcat și pus pe gânduri de vorbele bătrânului, am priceput rapid că omul nu mai știe unde anume, mai exact pe ce stradă și la care adresă, locuiește fratele său.

„Bun”, i-am spus, „vă ajut să dați de el, doar că aș avea nevoie de un mic efort din partea dumneavoastră, să-mi sugerați cam pe unde, pe lângă ce obiectiv edilitar anume, vreo clădire mai importantă, vreun parc din această zonă a orașului, vă amintiți că ar locui dumnealui.”

Bătrânul s-a uitat la mine cu seninătatea cuiva care a trăit destul și căruia nu-i mai pasă prea mult de foșnetul ridicol al lumii care se scurgea agale pe lângă noi, pe acest bulevard central, pe care ne aflam.

„Să mă credeți pe cuvânt că ultima oară când am venit la el strada se numea 23 August, acum văd că toate străzile poartă alte denumiri decât acelea pe care le-am cunoscut eu, în vremurile alea.”

În timp ce aspira cu sete o ultimă gură de apă din sticla pe care o purta la brâu, mă gândeam, cu disperare, cum aș putea să-l ajut pe omul acesta să dea de locuința fratelui său. Am priceput că amândoi trăiau suspendați în secolul trecut, fără telefoane mobile sau alte forme de comunicare modernă la îndemână. Prin cap mi-a trecut ideea, mă rog, potențial salvatoare, să mă opresc la cea mai apropiată secție de poliție și să-i rog pe angajații acesteia să-l găsescă pe fratele „pierdut” după numele de familie și după proximitatea în care ar putea locui.

„Mă cheamă Novac, iar numele cel mic al fratelui meu este Iancu.”

După ce mi-a spus asta, am urcat amândoi în mașină și am mers la secția de poliție din cartierul Iosefin, unde, ca prin miracol, partenerul meu de drum prin orașul străzilor dispărute și-a adus aminte că ar fi locuit bătrânul său frate. După câteva minute în care o tânără polițistă a scotocit pe un computer după datele, puține, pe care i le comunicasem, de fapt doar numele celui căutat, s-a produs minunea din miez de seară!

Cei doi frați s-au găsit unul pe altul, iar eu, pe lângă că am făcut o faptă bună, m-am trezit, instantaneu, pe o stradă — Aleea Narciselor se chema, lungă cât o zi prin deșert, de care nu auzisem niciodată până atunci. După ce-am cotit-o pe bulevard, am fost copleșit de constatarea că, nefăcând mai nimic măreț în acest oraș vreme de trei decenii, primarii Timișoarei au fost maeștrii neîntrecuți ai unui sport preferat și la îndemână: acela de a boteza străzile când și cum li s-a năzărit prin mințile lor, altminteri tot timpul odihnite, din lipsă de activitate serioasă și talent edilitar.

LĂSAȚI UN MESAJ